„Însă, dacă aceea despre care vorbeşte Eldad ar fi împărăţia Preotului Ioan”, zise Baudolino, „atunci legile ei ar fi cu adevărat altele decât ale voastre, dar asemănătoare cu ale noastre, chiar dacă-s mai bune!”

„Asta-i ceea ce ne desparte de voi, creştinii”, zise Rabbi Solomon. „Voi aveţi libertatea să vă practicaţi legea şi aţi corupt-o, de aceea căutaţi un loc unde ea să mai fie păstrată. Noi ne-am menţinut întreagă legea, dar nu avem libertatea de a o urma. Oricum, află că şi dorinţa mea ar fi să găsesc împărăţia aceea, pentru că se poate ca acolo cele zece triburi ale noastre şi creştinii să trăiască în pace şi înţelegere, fiecare fiind liber să-şi practice propria-i lege, şi existenţa însăşi a acestui regat minunat ar fi o pildă pentru toţi fiii Celui Preaînalt, lăudat fie Sfântul în veci! Şi-ţi mai spun că aş vrea să găsesc această împărăţie şi din alt motiv. Din cele spuse de Eldad, acolo încă se mai vorbeşte Limba Sfântă, limba de-nceputuri pe care Preaînaltul, fie El, Sfântul, pururi lăudat!, i-a dat-o lui Adam, şi care s-a fost risipit odată cu clădirea turnului Babel.”

„Ce nebunie”, zise Abdul, „mama mea mi-a povestit totdeauna că limba lui Adam a fost realcătuită în insula ei, şi-i limba gaelică, formată din nouă părţi ale vorbirii, atâtea câte au fost cele nouă materiale din care era alcătuit turnul Babei, argilă şi apă, lână şi sânge, lemn şi var, păcură, in şi asfalt... Au fost cei şaptezeci şi doi de înţelepţi din şcoala lui Fenius cei care au alcătuit limba gaelică folosind frânturi din toate cele şaptezeci şi două de graiuri născute după amestecul limbilor, şi de aceea gaelica uneşte tot ce-i mai bun în orişice limbă şi, ca şi limba adamică, are aceeaşi formă a lumii create, aşa încât orice nume, în ea, exprimă esenţa însăşi a lucrului pe care-l numeşte.”

Rabbi Solomon surâse cu îngăduinţă: „Multe popoare cred că limba lui Adam este limba lor, uitând că Adam nu putea vorbi decât limba Torei, şi nu a acelor cărţi ce povestesc de dumnezei falşi şi mincinoşi. Cele şaptezeci şi două de limbi născute după învălmăşeala limbilor nu cunosc literele fundamentale: de pildă, creştinii nu-l cunosc pe Het, iar arabii nu-l ştiu pe Peh, şi de aceea aceste limbi seamănă cu grohăitul porcilor, cu orăcăitul broaştelor sau cu ţipătul berzelor, pentru că-s ale unor neamuri care au părăsit regula dreaptă de viaţă. Însă Tora de la-nceputuri, în clipa creaţiei, stătea la-ndemâna Preaînaltului, lăudat fie El, Sfântul!, scrisă cu foc negru pe foc alb, într-o ordine care nu-i cea din Tora scrisă, aşa cum o citim astăzi, şi care s-a fost arătat astfel numai după păcatul lui Adam. De aceea în fiecare noapte petrec ceasuri întregi silabisind, cu mare concentrare, literele Torei scrise, ca să le contopesc şi să le fac să se-nvârtă ca roata unei mori şi să le fac să atingă din nou ordinea de-nceput a Torei celei veşnice, care preexistă creaţiei şi fusese încredinţată îngerilor de către Preaînaltul, lăudat fie pururea El, Sfântul! Dacă aş şti că există o domnie îndepărtată în care s-a păstrat ordinea originară şi limba pe care Adam o vorbea cu creatorul său înainte să-şi săvârşească păcatul, mi-aş închina bucuros viaţa toată ca s-o caut.”

Spunând aceste cuvinte, chipul lui Solomon se luminase atât de tare, încât prietenii noştri se întrebară dacă nu era cumva cazul să-l ia părtaş la viitoarele lor conciliabule. Poetul fu cel care găsi argumentul hotărâtor: faptul că iudeul acela voia să găsească în împărăţia Preotului Ioan limba lui şi cele zece triburi ale lui nu trebuia să-i tulbure; Preotul Ioan pesemne că era atât de puternic încât să domnească şi peste triburile risipite ale iudeilor, şi nu se ştie de ce n-ar trebui să vorbească şi limba lui Adam. Lucrul principal era înainte de toate de a clădi împărăţia aceea, iar la una ca asta un iudeu putea fi tot aşa de folositor ca şi un creştin.

Cu toate astea, încă nu se hotărâseră cum anume trebuia să fie palatul Preotului. Rezolvară problema la câteva nopţi după aceea, în patru, în odaia lui Baudolino. Inspirat de duhul locului, Abdul găsi de cuviinţă să le dezvăluie noilor prieteni secretul mierii verzi, spunând că ea ar fi putut să-i ajute nu să gândească, ci să vadă direct palatul Preotului.

Rabbi Solomon spuse de îndată că el cunoştea moduri cu mult mai mistice pentru a obţine viziuni şi că noaptea îi era de ajuns să murmure mulţimea de combinări ale literelor numelui secret al Domnului, făcându-le să i se rotească pe limbă ca un sul, fără să le lase nicicum să se odihnească, şi iată că se năştea un vârtej şi de gânduri, şi de imagini, până ce cădea într-un soi de sfârşeală fericită.

Poetul părea la început neîncrezător, pe urmă căzuse la învoială să încerce, însă voind să stingă virtuţile mierii cu virtutea vinului, îşi pierduse până la urmă orice înfrânare şi aiura mult mai bine decât ceilalţi.

Şi iată că, ajuns la starea cea bună de beţie, ajutându-se cu câteva urme trase cu degetul pe masă întingându-şi degetul în bocal, propuse ca palatul să fie cum era cel pe care apostolul Toma pusese să-l construiască pentru Gondophor, regele indienilor: cu tavane şi grinzi din lemn de Cipru, cu acoperişul de abanos şi cu o cupolă pe care să stea două mere de aur, pe care străluceau două rubine, aşa încât aurul strălucea ziua la lumina soarelui, iar pietrele preţioase noaptea la lumina lunii. Apoi încetase de a se mai încrede-n memorie, ca şi în autoritatea lui Toma, şi începuse să vadă porţi de sardonix amestecat cu coarne de viperă de Libia, care împiedică pe cine trece de ele să introducă venin, şi cu ferestre de cleştar, cu tăblii de aur puse pe coloane de fildeş, cu lumânări hrănite cu balsamuri, iar patul Preotului, din safir, ca să-i apere castitatea, pentru că —