„Mi se pare frumos”, zise Baudolino, „dar pentru un rege care domneşte peste un teritoriu atât de mare, eu aş mai pune, în câteva săli şi nişte maşinării din alea care se zice c-ar fi pe la Roma, şi care vesteau când anume o provincie era în răscoală.”

„Nu cred că în regatul Preotului”, observă Abdul, „pot fi răscoale, pentru că acolo domnesc pacea şi armonia.” Însă ideea maşinăriilor automate nu le displăcea, pentru că toţi ştiau că un mare împărat, fie el maur sau creştin, trebuia să aibă automate la Curte. Prin urmare, le şi văzu, şi cu o admirabilă zugrăvire făcu să le vadă şi prietenii săi: „Palatul stă pe un munte, şi muntele e cel care-i făcut din onix, cu o creastă atât de netedă, că străluceşte ca luna. Templu-i rotund, are cupola de aur, şi de aur sunt şi pereţii, încrustaţi cu pietre ce răsfrâng atât de tare lumina, încât dau căldură iarna şi răcoare vara. Tavanu-i încrustat cu safire ce reprezintă cerul şi cu granate ce înfăţişează stelele. Un soare de aur şi o lună de argint, iată automatele, parcurg bolta cerească, iar păsări mecanice cântă în fiece zi, în timp ce-n colţuri patru îngeri de bronz aurit le ţin isonul cu trâmbiţele lor. Palatul se înalţă peste un puţ ascuns, în care perechi de cai mişcă un fus de moară făcându-l să se rotească potrivit schimbării anotimpurilor, aşa încât acesta devine chipul cosmosului. Sub podeaua de cleştar înoată peşti şi creaturi marine fabuloase. Totuşi, eu am auzit de oglinzi în care se pot vedea toate lucrurile ce se întâmplă. I-ar fi foarte de folos Preotului, ca să controleze graniţele depărtate ale împărăţiei lui...”

Poetul, înclinat acum spre arhitectură, începu să deseneze oglinda, explicând: „Va fi situată foarte sus, căci se ajunge la ea pe o sută douăzeci şi cinci de trepte de porfir ă...”

„Şi de alabastru”, suflă Boron, care până atunci stătuse şi clocise-n el efectul mierii verzi.

„Bine, să punem şi alabastru. Iar treptele de sus vor fi de mosc şi de panteră.”

„Ce-i aia panteră, Doamne Isuse?” întrebă Baudolino.

„Nu fi prost, vorbeşte Pliniu despre ea, e o piatră multicoloră. Dar, în realitate, oglinda se sprijină pe un singur pilastru. Sau nu, pilastrul ăsta susţine un postament pe care se sprijină doi pilaştri, iar aceştia susţin şi ei un postament pe care se sprijină patru pilaştri, şi tot aşa, crescând pilaştrii până ce pe postamentul de la mijloc se fac şaizeci şi patru. Aceştia susţin un postament pe care se sprijină treizeci şi doi de pilaştri care susţin un bazament cu şaisprezece pilaştri, şi tot aşa, descrescând, până se ajunge la un singur pilastru pe care se sprijină oglinda.”

„Ascultă”, zise Rabbi Solomon, „cu treaba asta cu pilaştrii, oglinda cade îndată ce se sprijină careva la bază.”

„Tu taci din gură, că eşti viclean ca sufletul lui Iuda. Ţie-ţi convine că Ezechiel al vostru vedea un templu care nu se ştie cum era: dacă vine un zidar creştin şi-ţi spune că nu putea sta-n picioare, îi răspunzi că Ezechiel auzea voci şi nu făcea caz de figuri, iar eu trebuie să fac numai oglinzi care stau în picioare? Uite c-o să pun şi douăşpe mii de oameni înarmaţi la paza oglinzii, de jur-împrejurul stâlpului de la bază, şi o să aibă ei grijă să stea dreaptă. E bine acum?”

„E bine, e bine, oglinda-i a ta”, zicea împăciuitor Rabbi Solomon.

Abdul urmărea vorbirile acelea surâzând cu ochii pierduţi în gol, iar Baudolino înţelegea că în oglinda aceea ar fi voit să zărească măcar umbra prinţesei lui de departe.

„În zilele următoare, a trebuit să ne grăbim, pentru că Poetul trebuia să plece înapoi şi nu voia să piardă restul poveştii”, îi spuse Baudolino lui Nicetas. „Dar ne aflam acum pe drumul cel bun.”

„Pe drumul bun? Dar Preotul ăsta era, după părerea mea, mai puţin de crezut decât Craii îmbrăcaţi în cardinali şi decât Carol cel Mare între cohortele îngereşti...”

„Preotul ar fi devenit de crezut deîndată ce ar fi dat un semn de viaţă, el în persoană, printr-o scrisoare către Frederic.”

12

Baudolino scrie scrisoarea Preotului Ioan

Hotărârea de a scrie o scrisoare ca din partea Preotului Ioan fu inspirată de o întâmplare pe care Rabbi Solomon o ascultase de la arabii din Spania. Un marinar, Sinbad, trăitor pe timpurile califului Harun Al-Rashid, naufragiase într-o bună zi pe o insulă, ce se află sub linia echinocţiului, aşa încât şi noaptea, şi ziua durează acolo exact douăsprezece ore. Sinbad zicea că a văzut pe insulă mulţi indieni, şi deci insula era vecină cu India. Indienii îl duseseră să-l înfăţişeze prinţului din Sarandib. Acest prinţ umbla numai stând pe un tron urcat pe un elefant, înalt de opt coţi, iar pe de laturi mergeau în două şiruri feudatarii săi şi miniştrii. Înaintea sa mergea un herald cu o suliţă de aur, iar în spatele lui încă unul cu un toiag de aur care avea în vârf un smarald. Când cobora de pe tron ca să meargă călare pe cal, îl urmau o mie de cavaleri îmbrăcaţi în mătase şi brocart, şi un alt herald mergea înaintea sa strigând că soseşte un rege care avea o coroană cum n-a avut nici Solomon. Principele primise să-l asculte pe Sinbad, cerându-i multe veşti despre regatul din care venea. La sfârşit, îi ceruse să-i ducă lui Harun Al-Rashid o scrisoare, scrisă pe pergament din piele de miel, cu cerneală ultramarină, care suna astfel: „Îţi trimit salutul păcii, eu, principele din Sarandib, în faţa căruia stau o mie de elefanţi şi în al cărui palat crenelurile sunt făcute din giuvaieruri. Te socotim ca pe un frate şi te rugăm