să ne trimiţi un răspuns. Şi te rugăm să primeşti acest dar umil.” Darul cel umil era o uriaşă cupă de rubin, cu marginile împodobite cu perle. Acest dar, precum şi scrisoarea aceea făcuseră să fie şi mai venerat în lumea sarazină numele marelui Harun Al-Rashid.

„Marinarul ăla al tău a fost, cu siguranţă, în ţara Preotului Ioan”, zise Baudolino. „Numai că-n arabă îl numesc altfel. Dar a minţit zicând că Preotul a trimis scrisori şi daruri califului, pentru că Ioan e creştin, chiar dacă-i nestorian, iar dacă ar avea de trimis o scrisoare ar face-o pentru împăratul Frederic.”

„Ei, atunci să scriem scrisoarea asta”, zise Poetul.

Mergând în căutarea oricărei ştiri care să le alimenteze ticluirea împărăţiei Preotului, prietenii noştri îl întâlniseră pe Kyot sau Guyot din Provins, cum îi ziceau francezii. Era un tânăr născut în Champagne, abia întors dintr-o călătorie din Bretagne, cu mintea încă înfierbântată de întâmplări cu cavaleri rătăcitori, vrăjitori, zâne şi farmece, pe care locuitorii din ţinuturile acelea le povestesc când veghează noaptea în jurul focului. Când Baudolino îi pomenise de minunăţiile palatului Preotului Ioan, scosese un strigăt: „Păi eu în Bretagne am şi auzit vorbindu-se de un castel ca ăsta sau pe-aproape! E cel unde se păstrează Potirul!”

„Ce ştii tu despre Potir?” întrebase Boron, devenind imediat bănuitor, ca şi cum Kyot ar fi întins mâna asupra unui bun al său.

„Ia te uită”, zise Baudolino, „văd că Potirul ăsta vă stă la inimă amândurora. Ce-i asta? Din câte ştiu eu, un potir ar trebui să fie un căuş sau o străchinuţă.”

„Străchinuţă, străchinuţă”, zâmbise cu indulgenţă Boron. „Un caliciu, mai curând, sau o cupă.” Apoi, înduplecându-se să-şi dezvăluie secretul: „Mă uimeşte că n-aţi auzit vorbindu-se despre el. E cea mai preţioasă relicvă din toată creştinătatea, e Gradalul în care Hristos a sfinţit vinul la Cina cea de Taină şi cu care apoi Iosif din Arimateea a cules sângele ce curgea de sub coasta Crucificatului. Unii zic că numele acelei cupe e Sfântul Graal, alţii-i zic Sangreal, sânge regesc, pentru că acela care o deţine ajunge să facă parte dintr-un neam de cavaleri aleşi, din aceeaşi stirpe cu David şi cu Domnul nostru Isus Hristos.”

„Gradal sau Graal?” întrebă poetul, nemaipomenit de atent la auzul a ceva care-i putea conferi vreo putere.

„Nu se ştie”, zise Kyot. „Unii-i zic şi Grasal, iar alţii Graalz. Şi nu se ştie dacă-i o cupă. Cine l-a văzut nu-şi mai aminteşte forma lui, ştie numai că era un obiect cu puteri neobişnuite.”

„Cine l-a văzut?” întrebă Poetul.

„Cu siguranţă cavalerii care-l păstrau în Bruceland. Dar şi lor li s-au pierdut orice urmă, iar eu am cunoscut numai oameni care vorbesc despre ei.”

„Ar fi mai bine dacă lucrul ăla s-ar povesti mai puţin şi s-ar căuta să se ştie mai multe despre el”, zise Boron. „Băiatul ăsta a fost acum în Bretagne, abia a auzit vorbindu-se despre el şi acum se uită la mine de parc-aş vrea să-i fur ceea ce nu ştie. Tuturor li se întâmplă aşa. Se aude vorbindu-se de Potir şi mulţi cred că sunt singurii care-l vor găsi. Dar eu în Bretagne, şi-n insulele de dincolo de mare, mi-am cheltuit cinci ani, fără să povestesc, doar ca să caut...”

„Şi l-ai găsit?” întrebă Kyot.

„Problema nu e să găseşti Gradalul sau Graalul, ci pe cavalerii care ştiau unde se află. Am umblat, am întrebat, dar nu i-am întâlnit niciodată. Poate că nu eram un ales. Şi iată-mă aici, scotocind prin pergamente, sperând să dezgrop o urmă care mi-a scăpat rătăcind prin pădurile acelea...”

„Dar ce stăm noi să vorbim de Graal”, zise Baudolino, „dacă-i în Bretagne sau în insulele acelea nu ne interesează, pentru că n-are de-a face cu Preotul Ioan.” Nu, zisese Kyot, pentru că unde-i castelul şi obiectul pe care-l păstrează n-a fost niciodată clar, dar printre atâtea poveşti pe care le auzise era şi una potrivit căreia unul dintre cavalerii aceia, Feirefiz, îi dăduse de urmă şi apoi îl dăruise fiului său, un preot care a devenit pe urmă rege al Indiei.

„Sminteli”, zisese Boron, „iar eu aş fi căutat ani de zile într-un loc greşit? Dar cine ţi-a spus povestea cu acel Feirefiz?”

„Orice poveste poate să fie bună”, zisese Poetul, „iar dacă te iei după cea a lui Kyot poate vei da de urma Gradalului tău. Dar în clipa asta nu ne interesează atât să-l găsim, cât să stabilim dacă merită să-l legăm de Preotul Ioan. Dragul meu Boron, noi nu căutăm un lucru, ci pe cineva care să ne vorbească despre el.” Apoi, adresându-i-se lui Baudolino: „Dar ce stai să te gândeşti? Preotul Ioan posedă Gradalul, de-acolo-i vine rangul său atât de înălţat şi poate să-i transmită această demnitate lui Frederic dându-i-l în dar!”

„Şi-ar putea fi aceeaşi cupă de rubin pe care principele din Sarandib i-o trimisese lui Harun Al-Rashid”, suflă Solomon, care din aţâţare se apucase să şuiere pe partea fără nici un dinte. „Sarazinii îl onorau pe Isus ca pe un mare profet, ar putea să fi descoperit ei cupa, şi pe urmă Harun o fi dăruit-o la rândul său Preotului...”

„Minunat”, zise Poetul. „Cupa ca profeţie a recuceririi a ceea ce maurii au avut ca posesori nelegiuiţi. Care nu-i doar Ierusalimul!”

Hotărâră să-ncerce. Abdul izbuti să sustragă în vremea nopţii din scriptorium-ul abaţiei Saint-Victor un pergament de mare preţ, niciodată răzuit. Îi lipsea doar un sigiliu ca să pară a fi scrisoarea unui rege. În odaia aceea care era pentru două persoane, iar acum găzduia şase, în jurul unei mese şchioape, Baudolino, cu ochii închişi, ca inspirat, dicta. Abdul scria, pentru că scrisul lui, pe care îl învăţase în ţinuturile creştine de dincolo de mare, putea aminti de modul în care scrie, cu litere latine, un oriental. Înainte să înceapă, propusese, cu scopul ca toţi să fie inventivi şi ageri atât cât trebuie, să dea cep ultimei mieri verzi care mai rămăsese în vas,