Se întrebaseră imediat dacă Preotul nu trebuia să scrie în limba lui adamică sau măcar în greacă, dar ajunseseră la încheierea că un rege ca Ioan avea pesemne în slujba lui secretari care cunoşteau orice limbă şi din respect faţă de Frederic trebuia să scrie în latină. Asta şi pentru că, adăugase Baudolino, scrisoarea trebuia să-l uimească şi să-l convingă pe papă şi pe alţi principi creştini, şi deci trebuia să fie înainte de toate înţeleasă de ei. Începură.

Presbiterul Johannes, din mila şi puterea lui Dumnezeu şi a Domnului Nostru Isus Hristos stăpânitor peste toţi stăpânitorii, lui Frederic, sacru şi roman împărat, îi doreşte sănătate şi să se bucure pururea de binecuvântările Domnului. ..

A fost ajuns la cunoştinţa maiestăţii noastre că ţineai la mare cinste eminenţa noastră şi că a ajuns până la tine veste de mărirea noastră. Dar am aflat de la emisari că voiai să ne trimiţi ceva plăcut şi desfătător, spre desfătarea clemenţei noastre. Cu bucurie acceptăm darul şi printr-un sol îţi trimitem un semn din partea, dornici să aflăm dacă urmezi cu noi dreapta credinţă şi dacă întru toate şi prin totul crezi în Domnul nostru Isus Hristos. Pentru dărnicia noastră îmbelşugată, dacă-ţi trebuieşte ceva care să-ţi poată procura plăcere, dă-ne de ştire, fie pomenindu-i trimisului nostru, fie printr-o mărturisire a afecţiunii tale. Acceptă în schimb...

„Opreşte-te o clipă”, zise Abdul, „ăsta ar putea să fie momentul în care Preotul îi trimite lui Frederic Gradalul!”

„Sigur”, zise Baudolino, „însă nesimţitorii ăştia de Boron şi de Kyot încă n-au izbutit să afle despre ce-i vorba!”

„Au auzit atâtea întâmplări, au văzut atâtea lucruri, poate că nu-şi mai amintesc totul. Iată de ce-ţi propuneam mierea: trebuie să-şi dea drumul ideilor.”

Poate că da, Baudolino care dicta şi Abdul care scria puteau să fie mulţumiţi cu vinul, dar martorii sau obârşiile revelaţiei trebuiau stârnite cu mierea cea verde. Şi iată de ce, după numai câteva clipe, Boron, Kyot (uimit de noile senzaţii pe care le-ncerca) şi Poetul, care de-acum prinsese gust de miere, stăteau aşezaţi pe jos cu câte un zâmbet tâmp zugrăvit pe chip şi aiurau ca ostaticii aceia ai lui Aloadin.

„O, da”, zicea Kyot, „există o sală mare şi făclii ce luminează sala cu o strălucire ce nu se poate închipui. Şi apare un valet ce ţine-n pumn o lance de o albeaţă atât de mare, încât luceşte în flăcările vetrei. Din vârful lănciei iese un picur de sânge şi curge pe mâna valetului... Apoi sosesc alţi doi valeţi cu candelabre de aur gravate şi pe fiecare dintre ele strălucesc cel puţin zece lumânări. Valeţii sunt foarte frumoşi... Iată, acum intră o domniţă care ţine Gradalul şi se răspândeşte prin sală o mare lumină... Lumânările pălesc ca luna şi ca stelele când se-nalţă soarele. Gradalu-i făcut din aurul cel mai curat, cu nemaivăzute pietre preţioase încrustate, cele mai bogate care există pe mare şi pe uscat... Şi acum intră o copilă care duce un talger din argint...”

„Şi cum e făcut blestematul ăsta de Gradal?” striga Poetul.

„Nu ştiu, văd doar o lumină...”

„Tu vezi doar o lumină”, zise atunci Boron, „dar eu văd mai mult. Sunt făclii ce luminează sala, sigur că da, dar acum se aude un tunet, un bubuit groaznic, ca şi cum palatul s-ar scufunda. Coboară o beznă deasă... Nu, acum o rază de soare luminează palatul de şapte ori mai tare ca înainte. Oh, tocmai intră sfântul Gradal acoperit cu o pânză de catifea albă, iar la intrarea lui, palatul e cuprins de miresme din toate mirodeniile lumii. Şi, pe măsură ce Gradalul trece în jurul mesei, cavalerii îşi văd blidele umplute cu toate mâncărurile pe care le puteau dori...”

„Dar cum e Gradalul ăsta afurisit?” întrerupea Poetul.

„Nu blestema, e o cupă.”

„De unde ştii, dacă-i sub o pânză de catifea?”

„O ştiu pentru că o ştiu”, se-ncăpăţâna Boron. „Mi s-a spus.”

„Osândit să fii tu în veci şi chinuit de mii de demoni! Pare că ai o viziune şi pe urmă povesteşti ce ţi s-a spus şi nu vezi? Dar eşti mai rău decât neisprăvitu' ăla de Ezechiel care nu ştia ce vedea pentru că iudeii ăştia nu se uită la miniaturi şi ascultă numai vocile!”

„Te rog, tu care blestemi”, intervenea Solomon, „nu pentru mine, dar Biblia-i carte sacră şi pentru voi, neamuri îngrozitoare!”

„Potoliţi-vă, potoliţi-vă”, zicea Baudolino. „Dar ascultă aici, Boron. Să admitem că Gradalul e cupa-n care Domnul nostru Isus Hristos a consacrat vinul. Cum putea Iosif din Arimateea să culeagă sângele crucificatului, dacă atunci când l-au pogorât pe Isus de pe cruce, Mântuitorul nostru era deja mort şi, după cum ştii, din morţi nu curge sânge?”

„Chiar şi mort, Isus putea face minuni.”

„Nu era o cupă”, întrerupse Kyot, „pentru că acela care mi-a povestit întâmplarea cu Feirefiz mi-a dezvăluit şi faptul că era o piatră căzută din cer, lapis ex coelis, iar dacă era o cupă, e pentru că acea cupă a fost tăiată în piatra cerească.”

„Şi-atunci de ce n-ar fi vârful lănciei ce a străpuns sfânta coastă?” întrebă Poetul. „N-ai spus mai înainte că în sala cea mare vedeai intrând un valet care purta o lancie însângerată? Iată, şi eu văd nu unul, ci trei valeţi cu câte o lancie din care se scurg dâre de sânge. Şi pe urmă un bărbat îmbrăcat ca un episcop cu o mare cruce în mână, purtat pe un jilţ de patru îngeri care-l depun în faţa tăbliei de argint pe care stă acum lancia... Apoi două copile care poartă un vas mare având deasupra capul tăiat al unui om scăldat în sânge. Şi apoi episcopul slujeşte deasupra lanciei şi ridică ostia, iar în ostie apare imaginea unui copil! Lancia e obiectul cu pricina şi-i semnul de putere pentru că-i semn de forţă!”

„Nu, lancia