„S-o lăsăm baltă”, zise Baudolino nemângâiat. „Să lăsăm Gradalul şi să-i dăm înainte.”

„Prieteni”, zise atunci Rabbi Solomon, cu dezlipirea unuia care, iudeu fiind, nu era cine ştie ce impresionat de relicva aceea, „a-l pune pe Preot să dea în dar un obiect atât de rar mi se pare exagerat. Şi apoi, cine citeşte scrisoarea ar putea să-i ceară lui Frederic să arate minunea aceea. Totuşi, nu putem exclude ca întâmplările ascultate de Kyot şi de Boron să nu circule acum prin multe locuri, şi deci ar ajunge o menţiune, iar cine vrea să înţeleagă va înţelege. Nu scrieţi Gradal, nu scrieţi cupă, folosiţi un termen mai puţin precis. Tora nu spune niciodată lucrurile cele mai sublime în sensul literal, ci potrivit unui sens tainic, pe care cititorul credincios trebuie să-l ghicească puţin câte puţin, acela pe care înălţatul, El, Sfântul, fie pururi lăudat!, voia să fie înţeles la sfârşitul vremurilor.”

Baudolino sugeră: „Atunci să spunem că-i trimite un sipet, un cufăraş, un chivot, să zicem accipe istam veram arcam, acceptă acest adevărat chivot...”

„Nu-i rău”, zise Rabbi Solomon. „Învăluie şi dezvăluie în acelaşi timp. Şi deschide calea pentru hora interpretărilor.”

Continuară să scrie.

De vei voi să vii pe moşia noastră, îţi voi trimite cea mai mare şi mai aleasă Curte a noastră şi te vei putea bucura de bogăţiile noastre. Tot de bogăţii, de care suntem îmbelşugaţi, vei fi după aceea copleşit de vei voi să te întorci în imperiul tău. Aminteşte-ţi de moarte, de Judecata de Apoi, de rai şi de iad, şi nu vei păcătui nicicum.

După această pioasă recomandare, Preotul trecea la descrierea puterii lui.

„Nu-i o umilinţă”, recomanda Abdul. „Preotul stă atât de sus, încât îşi poate îngădui gesturi de trufie.”

Se-nţelege. Baudolino n-avu nici o reţinere, asta-i clar. Acel dominus dominantium îi întrecea în putere pe toţi regii pământului, şi bogăţiile lui erau nesfârşite, şaptezeci şi doi de regi îi plăteau tribut, şaptezeci şi două de provincii i se supuneau, chiar dacă nu erau toate creştine - şi iată-l mulţumit şi pe Rabbi Solomon, găsind loc în împărăţie şi pentru triburile risipite ale lui Israel. Suveranitatea lui se întindea peste cele trei Indii, teritoriile lui ajungeau până la deşerturile cele mai îndepărtate şi până la turnul lui Babel. În fiecare lună serveau la masa Preotului şapte regi, şaizeci şi doi de duci şi trei sute şaizeci şi cinci de conţi, şi în fiecare zi şedeau la masa aceea doisprezece arhiepiscopi, patriarhul Sfântului Toma, mitropolitul din Samarkand şi arhipreotul din Susa.”

„Nu-i prea mult?” întrebă Solomon.

„Nu, nu”, zise Poetul, „trebuie să facem să le plesnească fierea şi papei, şi basileului de la Bizanţ. Şi mai adaugă că Preotul a făcut jurământ să viziteze Sfântul Mormânt cu o mare armată pentru a-i înfrânge pe duşmanii lui Crist. Asta ca să confirme ceea ce ne spusese Oto şi ca să închidem gura papei dacă ar obiecta că totuşi nu izbutise să treacă Gangele. Ioan ne-o va dovedi, pentru asta merită să mergem să-l căutăm şi să încheiem alianţă cu el.”

„Acum daţi-mi idei ca să populez împărăţia”, zise Baudolino. „Trebuie că trăiesc acolo elefanţi, dromaderi, cămile, hipopotami, pantere, măgari sălbatici, lei albi şi roşii, greieri muţi, grifoni, tigri, vampiri, hiene, toate cele care pe la noi nu se văd niciodată şi ale căror piei sunt preţioase pentru cei ce se hotărăsc să se ducă la vânătoare pe-acolo. Şi apoi oameni nemaivăzuţi, dar despre care vorbesc cărţile despre natura lucrurilor şi despre univers...”

„Săgetători, oameni cu coarne, fauni, satiri, pigmei, căpcăuni, uriaşi înalţi de patruzeci de coţi, oameni cu un singur ochi”, sugera Kyot.

„Bun, bine, scrie, Abdul, scrie”, zicea Baudolino.

În rest nu era decât de reluat ceea ce fusese gândit şi spus în anii precedenţi, cu doar câteva înfrumuseţări. Pământul Preotului izvora miere şi era plin de lapte - şi Rabbi Solomon se desfăta regăsind aici ecouri din Exod, din Levitic şi din Deuteronom, nu găzduia nici şerpi, nici scorpioni, curgea pe-acolo fluviul Ydonus, care izvorăşte de-a dreptul din Paradisul Pământesc, iar în el se găseau... Pietre şi nisip, sugera Kyot. Nu, răspundea Rabbi Solomon, acela e Sambatyonul. Şi Sambatyonul nu trebuie să-l punem? Da, dar mai încolo, Ydonus izvorăşte din Paradisul Pământesc şi prin urmare are-n el... Smaralde, topaze, rubine, safire, crisoliţi, onixuri, berile, amestiste, contribuia Kyot, care abia sosise şi nu-nţelegea de ce prietenii săi dădeau semne de greaţă (dacă-mi mai daţi vreun topaz, îl înghit şi-apoi vi-l cac afară pe fereastră, ţipa Baudolino), însă de-acum, cu toate insulele alea fericite şi cu paradisurile pe care le vizitaseră, se săturaseră de-atâtea pietre preţioase.

Atunci Abdul propuse, dat fiind că împărăţia aceea se afla la răsărit, să numească mirodenii rare, şi aleseră toţi piperul. Despre el Boron spuse că ia fiinţă pe nişte arbori năpădiţi de şerpi, iar când e copt, se dă foc la arbori, şerpii fug să se vâre-n găurile lor, te apropii de arbori, îi scuturi, faci să cadă piperul de pe rămurele şi-l coci într-un mod pe care nu-l ştie nimeni.

„Acum se poate pune şi Sambatyonul?” întrebă Solomon. „Păi să-l punem”, zise Poetul, „în felul ăsta e limpede că cele zece triburi risipite se află dincolo de fluviu, ba chiar să le menţionăm clar, iar faptul că Frederic ar putea să găsească şi triburile dispărute ar fi un trofeu în plus pentru slava lui.” Abdul făcu observaţia că Sambatyonul trebuia pus, pentru că era obstacolul de netrecut care frustrează voinţa şi ascute dorinţa, ba chiar şi gelozia. Cineva propusese să pomenească şi de un râuleţ subpământean plin de pietre preţioase, Baudolino zisese că Abdul n-avea decât să scrie şi asta, dar el nu mai voia să se bage de frică să nu mai audă pomenindu-se de vreun topaz. De la Pliniu şi Isidor cetire,