„E destul ca un lucru să fie adevărat, şi-l punem”, zisese Baudolino, „important e să nu spunem gogoşi.”

Scrisoarea mai insista încă puţin asupra virtuţilor care domneau pe pământul acela, unde orice pelerin era primit cu milostenie, nu exista nici un sărac, nu se aflau hoţi, prădători, zgârciţi, linguşitori. Preotul afirma imediat după aceea că socotea că nu există pe lume un monarh aşa de bogat şi cu atâţia supuşi. Ca să dea dovadă de bogăţia aceea, aşa cum de altfel şi Sinbad văzuse la Sarandib, iată marea scenă în care Preotul era descris în timp ce ieşea la război împotriva duşmanilor săi, precedat de treisprezece cruci bătute cu nestemate, fiecare pe câte un car şi fiecare car urmat de zece mii de cavaleri şi o sută de mii de fanţi. Când, în schimb, Preotul mergea călare în timp de pace, era precedat de o cruce de lemn, în amintirea patimilor Domnului nostru Isus Hristos, şi de un vas de aur plin cu pământ, ca să amintească tuturor şi sie însuşi că pulbere suntem şi în pulbere ne vom întoarce. Dar ca nimeni să nu uite că, acela care trecea era totuşi regele regilor, iată şi un vas din argint plin cu aur. „Dacă pui şi topaze, îţi sparg bocalul ăsta-n cap”, ameninţase Baudolino. Şi Abdul, măcar de data aceea, nu le mai pusese.

„Însă mai scrie acolo că în ţara aceea nu există adultere, şi că nimeni nu poate minţi, iar cine minte moare pe loc, adică e ca şi cum ar muri, pentru că-i lăsat de izbelişte şi nimeni nu se mai îngrijeşte de el.”

„Păi am mai scris că nu sunt vicii şi că nu există hoţi...”

„Nu contează, insistă, împărăţia Preotului Ioan trebuie să fie un loc unde creştinii izbutesc să respecte poruncile dumnezeieşti, pe când papa n-a reuşit să obţină nimic de soiul ăsta cu fiii săi, ba chiar minte şi el, şi-ncă mai mult ca alţii. Şi apoi, insistând asupra faptului că acolo nu minte nimeni, rezultă clar ca lumina soarelui că tot ce spune Ioan e adevărat.”

Ioan continua zicând că-n fiecare an făcea vizita cu o mare oaste la mormântul profetului Daniel în Babilonul pustiu, că în ţara lui se prindeau peşti din al căror sânge se scotea purpura şi că-şi întindea oblăduirea peste Amazoane şi peste brahmani. Treaba cu brahmanii i se păruse de folos lui Boron pentru că Brahmanii fuseseră văzuţi de Alexandru cel Mare atunci când ajunsese în Orientul cel mai îndepărtat ce se poate închipui. Prin urmare, prezenţa lor dovedea că stăpânirea Preotului înghiţise până şi imperiul lui Alexandru.

Ajunşi aici, nu mai rămânea decât să-i şi descrie palatul şi oglinda lui magică, iar despre asta spusese deja totul mai înainte Poetul. Numai că o aminti şoptind-o la urechea lui Abdul, aşa încât Baudolino să nu mai audă încă o dată vorbindu-se de topaze şi berile, dar e clar că-n cazul ăsta trebuiau să fie puse.

„Eu cred că acela care va citi”, zise Rabbi Solomon, „o să se-ntrebe de ce un rege aşa de puternic lasă să fie denumit doar preot.”

„E drept, şi asta ne îngăduie să ajungem la încheiere”, zise Baudolino. „Scrie, Abdul...”

Preaiubite Frederic, cum de strălucirea noastră nu ne-ar îngădui un nume mai demn decât acela de Presbyter e o întrebare ce face cinste înţelepciunii tale. Desigur că la Curtea noastră avem conducători însemnaţi cu funcţii şi nume foarte de cinste, mai ales în ce priveşte ierarhia ecleziastică... Economul nostru e primat şi rege, rege şi episcop e cuparul nostru, episcop şi rege şambelanul nostru, rege şi abate mai-marele bucătarilor noştri. Aşa că înălţimea noastră, neputând suferi să fie desemnată şi ea cu aceleaşi nume sau să fie cinstită cu aceleaşi ordine de care Curtea noastră-i plină, din umilinţă a hotărât să fie chemată cu un nume mai puţin însemnat şi cu un grad mai mic. Deocamdată îţi ajunge să afli că teritoriul nostru se întinde de o parte ca la patru luni de zile de mers, în timp ce de cealaltă nimeni nu ştie până unde ajunge. De-ai putea număra stelele cerului şi nisipul mării, atunci ai putea să măsori şi avuţiile şi puterea noastră.

Era aproape de zori când prietenii noştri terminară scrisoarea. Cei care luaseră miere se aflau şi acum într-o stare de uimire surâzătoare, iar cei care băuseră doar vin erau cam chercheliţi. Poetul, care primise din amândouă aceste substanţe, stătea cu greu pe picioare. Umblară cântând pe străduţe şi prin pieţe, atingând pergamentul acela cu mare respect, convinşi acum că abia sosise din împărăţia Preotului Ioan.

„I-ai trimis-o de îndată lui Rheinald?” întrebă Nicetas.

„Nu. După plecarea Poetului, timp de luni şi luni de zile am recitit-o, şi-am mai şlefuit-o răzuind şi scriind din nou de mai multe ori. Din când în când, unul dintre noi venea cu câte un adaos.”

„Însă Rheinald aştepta scrisoarea, aşa-mi închipui...”

„Lucrul stă aşa că în timpul acesta Frederic îi luase lui Rheinald însărcinarea de cancelar al imperiului, ca să i-o dea lui Christian din Buch. Bineînţeles că Rheinald, ca arhiepiscop de Colonia era şi arhicancelar al Italiei şi rămânea foarte puternic, mai ales că tot el a fost acela care a organizat canonizarea lui Carol cel Mare, dar înlocuirea aceea, cel puţin în ochii mei, însemna că Frederic începuse să-l simtă pe Rheinald cam acaparator. Aşa încât, cum era să-i prezint împăratului o scrisoare care la urma urmei fusese voită de Rheinald? Am uitat să spun că în acelaşi an al canonizării Beatrice avusese un al doilea fiu, şi aşa că împăratul se gândea la altceva, asta şi pentru că auzeam zvonuri că primul era în permanenţă bolnav. Aşa că între un lucru şi altul s-a scurs mai bine de un an.”

„Rheinald nu insista?”

„La început avea altele pe