cap. Apoi muri. Pe când Frederic se afla la Roma ca să-l alunge pe Alexandru al III-lea şi să-l pună pe tron pe antipapa al său, izbucni o ciumă, iar molima ia şi bogaţi, şi săraci. Muri şi Rheinald. Rămăsei zguduit, chiar dacă nu-l iubisem niciodată cu adevărat. Era înfumurat şi ranchiunos, dar fusese un om semeţ şi se bătuse până la sfârşit pentru stăpânul lui. Pace sufletului lui! Numai că acum, fără el, scrisoarea mai avea vreun rost? Era singurul om îndestul de viclean ca să ştie să tragă din ea un folos, făcând-o să circule prin cancelariile întregii lumi creştine.”

Baudolino făcu o pauză: „Şi apoi mai era şi întâmplarea cu oraşul meu.”

„Dar care oraş, dacă te-ai născut într-o mlaştină?”

„E adevărat, povestesc prea iute. Oraşul trebuie clădit deocamdată.”

„În sfârşit, nu-mi mai vorbeşti de un oraş distrus!”

„Da”, zise Baudolino, „era pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când aveam să văd cum se naşte un oraş, şi nu cum moare.”

 

 

13

Baudolino vede născându-se un oraş nou

 

Erau acum vreo zece ani de când Baudolino stătea la Paris, citise tot ce se putea citi, învăţase greceşte de la o prostituată bizantină, scrisese scrisori de dragoste care aveau să fie atribuite altora, practic construise un regat pe care acum nimeni nu-l cunoştea mai bine decât el şi prietenii săi, dar nu-şi terminase studiile, se consola gândindu-se că şi aşa fusese un lucru minunat că studiase la Paris, dacă ţinea cont că se născuse la vaci, apoi îşi aducea aminte că de studiat era mai uşor să meargă să studieze cei fără parale ca şi el decât fiii stăpânilor, care trebuiau să înveţe să se lupte şi nu să citească şi să scrie... În sfârşit, nu era cu totul mulţumit...

Într-o bună zi, Baudolino băgă de seamă că peste vreo lună sau cam aşa ceva ar fi trebuit să aibă douăzeci şi şase de ani: fiindcă plecase de acasă la treisprezece ani, se făceau exact treisprezece de când nu mai fusese pe-acolo. Simţi ceva pe care îl vom numi dorul de satul natal, atâta că el, care nu-l simţise niciodată, nu ştia ce anume este. De aceea crezu că-i e dor să-şi revadă propriul tată adoptiv şi se hotărî să-l întâlnească la Basilea{26}, unde se oprise, aflându-se din nou pe drum de întoarcere din Italia.

Nu-l mai văzuse pe Frederic de la naşterea primului fiu. Pe când el scria şi rescria scrisoarea Preotului, împăratul făcuse de toate, mişcându-se ca o anghilă de la nord la sud, mâncând şi dormind călare precum strămoşii lui barbari, iar palat îi era locul unde se afla în acel moment. În anii aceia, se întorsese în Italia încă de două ori. A doua oară, pe drumul de întoarcere, suferise un afront la Susa, unde orăşenii se răzvrătiseră, obligându-l să fugă pe ascuns şi prefăcut la haine, şi luând-o ostatică pe Beatrice. Apoi, suzanii o lăsaseră să plece fără să-i facă nici un rău, dar între timp el se mâniase, şi Susei îi jurase răzbunare. Şi nu-nseamnă că atunci când se-ntorcea dincolo de Alpi se odihnea, pentru că trebuia să-i ia cu binişorul pe principii germani.

Când în sfârşit Baudolino îl văzu pe împărat, îl găsi foarte întunecat la chip. Înţelese că, pe de o parte era tot mai îngrijorat de sănătatea fiului său mai mare - şi el, tot Frederic -, iar pe de alta, pentru cele ce se-ntâmplau în Lombardia.

„Aşa e”, admitea el, „şi ţi-o spun numai ţie, împuterniciţii şi trimişii mei, încasatorii şi procuratorii mei nu cereau numai ce-mi revenea, ci de şapte ori pe-atât, pentru fiece vatră i-au făcut să plătească în fiecare an trei plăţi în monedă veche şi douăzeci şi patru de dinari vechi pentru fiece moară de pe apele navigabile, pescarilor le luau a treia parte din peşti, iar cui murea fără moştenitori îi confiscau avutul. Ar fi trebuit să dau ascultare plângerilor care-mi soseau, ştiu, dar aveam altceva la care să mă gândesc... Iar acum pare că de câteva luni comunele din Lombardia s-au organizat într-o ligă, o ligă antiimperială, înţelegi? Şi ce-au deliberat ele mai întâi de toate? Să reclădească zidurile Milanului!”

Că oraşele italiene erau ranchiunoase şi fără de credinţă era una, dar o ligă era alcătuirea unei alte res publica.

Fireşte, la putinţa ca liga aceea să dureze, dat fiind felul în care în Italia un oraş ura alt oraş, nici nu te puteai gândi, şi totuşi era vorba la urma urmei de un vulnus pentru onoarea imperiului.

Cine aderase la liga aceea? Umblau zvonuri că într-o abaţie nu departe de Milano se adunaseră reprezentanţii Cremonei, ai Mantovei, Bergamului, apoi poate şi din Piacenza şi Parma, dar nu era sigur. Dar zvonurile nu se opreau aci, se vorbea de Veneţia, Verona, Padova, Vicenza, Treviso, Mantova, Ferrara şi Bologna. „Bologna, îţi dai seama?!” striga Frederic plimbându-se încoace şi încolo prin faţa lui Baudolino. „Îţi aminteşti, nu? Datorită mie blestemaţii lor de învăţaţi pot face bani cum vor cu afurisiţii lor de studenţi, fără să răspundă pentru asta nici faţă de mine, nici faţă de papa, şi acum se dau de partea ligii aceleia? Se poate să fie cineva mai neruşinat? Numai Pavia ne mai lipseşte!”

„Sau Lodi”, lua parte şi Baudolino, ca să spună ceva şi mai cu moţ. „Lodi?! Lodi?!” urla Barbarossa, roşu şi la faţă, de parcă l-ar fi lovit cineva chiar atunci. „Păi dac-ar fi să mă iau după veştile pe care le-am primit, Lodi a şi luat parte la întâlnirile lor! Mi-am dat şi sângele din vinele astea ale mele ca să-i ocrotesc pe nătărăii ăia, căci fără mine milanezii i-ar fi doborât până-n temelie la fiecare schimbare de vreme, iar acum se-nhăitează cu călăii şi complotează împotriva binefăcătorului lor!”

„Dar, părinte al meu”, întreba Baudolino,