„Păi voi care studiaţi la Paris v-aţi pierdut şi simţul de cum merg lucrurile pe lumea asta? Dacă există o ligă, e-o conspiraţie, iar dacă-i conspiraţie, cei care la-nceput erau cu tine au trădat şi-ţi povestesc tocmai contrariul a ceea ce fac ei acolo, aşa că ultimul care ştie ce fac ei acolo o fi tocmai împăratul, aşa cum li se-ntâmplă soţilor care au o femeie necredincioasă şi despre care ştie acum toată lumea, numai ei nu!”

Nu putea alege un exemplu mai rău, pentru că tocmai în clipa aceea intră Beatrice, care aflase de sosirea scumpului lor Baudolino. Baudolino îngenunchease ca să-i sărute mâna, fără s-o privească în faţă. Beatrice şovăise o clipă. Poate i se părea că, nedându-i semne de încredere şi de căldură, ar fi putut să pară încurcată; deci îi pusese cealaltă mână ca o mamă pe cap, răvăşindu-i puţin părul - uitând că o femeie doar cu puţin mai în vârstă de treizeci de ani nu mai putea să se poarte în felul acela cu un bărbat în lege, doar cu puţin mai tânăr decât ea. Lui Frederic lucrul i se păruse normal, el era tatăl, ea era mama, chiar dacă amândoi erau adoptivi. Cel care se simţea nelalocul lui era Baudolino. Acea dublă atingere, apropierea de ea, aşa încât îi putea simţi mireasma rochiei de parcă ar fi fost cea a cărnii, sunetul glasului ei - şi noroc că în poziţia aceea nu putea s-o privească în ochi, căci s-ar fi înălbit pe dată şi ar fi căzut pe spate, fără sine - îl umpleau de o dulceaţă negrăită, dar umbrită de simţământul că prin acel simplu gest de slavă el îşi mai trăda acum încă o dată tatăl.

N-ar fi ştiut cum să-şi ia rămas-bun dacă împăratul nu i-ar fi cerut o favoare sau nu i-ar fi dat o poruncă, ceea ce era acelaşi lucru. Ca să poată vedea mai limpede ce se petrecea în Italia, neîncrezându-se nici în mesagerii oficiali, nici altcum, hotărâse să trimită acolo câţiva oameni de încredere, care să cunoască bine ţara, dar să nu fie imediat recunoscuţi ca oameni împărăteşti, aşa încât să adulmece cum stau lucrurile şi să culeagă mărturii neştirbite de trădare.

Lui Baudolino îi plăcu ideea de a scăpa de încurcătura pe care o încerca la Curte, dar imediat după aceea simţi şi altceva: se simţi din cale-afară de mişcat la ideea că avea să-şi vadă locurile, şi înţelese în sfârşit că de aceea pornise în călătorie.

După ce cutreierase diferite oraşe, într-o zi, Baudolino, tot călărind când pe cai, când pe catâri, pentru că se dădea drept un neguţător care umbla de la un târg la altul, ajunsese şi pe podişurile acelea dincolo de care, după o bună bucată de câmpie, avea să treacă Tanarul prin vad cu piciorul, ca să ajungă, printre pietrişuri şi mlaştini, în Frascheta lui natală.

Chiar dacă-n vremurile acelea când plecai de acasă, erai bun plecat, fără să te mai gândeşti c-ai să te-ntorci vreodată, Baudolino simţea în ceasul acela o furnicătură prin vene, pentru că aşa, deodată, îl prinsese grija de a şti dacă ai lui mai erau în viaţă.

Mai mult de atât, dintr-odată îi reveneau în minte chipurile altor băieţi de prin împrejurimi, Masulu al lui Panizza, cu care se ducea să pună capcane pentru iepuri sălbatici, Porcelli zis şi Ghini (sau era Ghini zis Purcelu?), cu care abia se vedea, că se şi luau la ochi cu pietre, Aleramo Scaccabarozzi, zis Ciula, adică... Făcăleţ şi Cuttica din Quargnento, când pescuiau ei împreună în Bormida. „Doamne”, îşi zicea el, „doar n-oi muri acum pe loc, căci pare că numai când omul e pe moarte îşi mai aduce aminte aşa de bine lucrurile din copilăria lui...”

Era în ajunul Crăciunului, dar Baudolino nu ştia asta, fiindcă în cursul călătoriei lui pierduse socoteala zilelor. Tremura de frig, pe catârul lui tot aşa de zgribulit ca şi el, dar cerul era limpede în asfinţit şi curat ca atunci când se simte-n jur boare de zăpadă. Recunoştea locurile acelea ca şi cum ar fi trecut pe-acolo cu o zi înainte, pentru că-şi amintea că fusese pe dealurile respective cu tatăl său, ca să predea trei catâri, şontăcăind din greu la urcuş pe nişte povârnişuri care ele singure puteau să-i rupă picioarele unui băiat, ce să ne-nchipuim că mai împingea şi animalele să urce, căci nu voiau nici în ruptul capului. Dar se bucuraseră la întoarcere, privind şesurile de sus şi coborând liberi şi uşori la vale. Baudolino îşi amintea că, nu prea departe de cursul râului, şesul făcea într-un loc o cocoaşă, şi din culmea acelei cocoaşe văzuse răsărind dintr-o perdea de ceaţă lăptoasă clopotniţele câtorva târguri, de-a lungul râului Bargoglio, şi Roboreto, iar ceva mai departe Gamondio, Marengo şi Palea, adică zona aceea cu bălţi, cu desişuri şi crânguri la marginile căreia poate că se mai înălţa şi acum căscioara bunului Gagliaudo.

Însă, cum ajunse pe spinarea dealului, văzu o privelişte schimbată, ca şi cum împrejur, pe coline şi pe celelalte văi, aerul ar fi fost cristalin, şi numai câmpia de dinaintea lui ar fi fost întunecată de aburi ceţoşi, de vălătuci din aceia cenuşii care câteodată îţi vin în întâmpinare la drum, te învăluie cu totul până nu mai vezi nimic, şi apoi trec şi se duc aşa cum au venit - aşa încât Baudolino îşi zicea: ia te uită, poate fi şi august peste tot în jur, dar peste Frascheta domnesc ceţurile veşnice, ca zăpezile de pe culmile Alpilor Pirineici - , dar lucrul nu e că-i displăcea, pentru că cineva care s-a născut în ceaţă se simte-n mijlocul ei ca la el acasă. Pe măsură ce cobora către fluviu, îşi dădea totuşi seama că aburii ăia nu erau ceaţă, ci nouri de fum, care lăsau să se zărească focurile ce-i hrăneau. Între fumuri şi focuri, Baudolino înţelegea acum că, pe şesul de dincolo de