râu, în jurul a ceea ce fusese odinioară Roboreto, târgul se revărsase spre şes, şi pretutindeni era o mulţime de case noi, răsărite ca ciupercile, unele din zidărie, altele de lemn, multe ridicate doar pe jumătate, şi către soare-apune se putea zări şi începutul unui zid împrejmuitor, unul care nu fusese niciodată pe-acolo. Iar pe focuri fierbeau nişte ceaune, poate pentru încălzitul apei, ca să nu-ngheţe prea repede, pe când mai încolo alţii o vărsau în găuri pline cu piatră de var sau cu tencuială de lut. În sfârşit, Baudolino văzuse începându-se construcţia noii catedrale la Paris, pe insula din mijlocul fluviului, şi cunoştea toate maşinăriile acelea şi schelăriile pe care le folosesc meşterii zidari: din ceea ce ştia el despre un oraş acolo jos oamenii tocmai sfârşeau de făcut să apară unul ca din nimic, şi era o privelişte pe care - atunci când merge totul bine - o vezi o singură dată în viaţă, nu mai mult.

„Ce năstruşnicie”, îşi spusese el, „întorci doar o clipă capul încolo, şi gata, îţi şi fac una bună”, şi dăduse pinteni catârcei ca să ajungă în vale cât mai degrabă. După ce trecu râul, pe o plută mare care căra pietre de toate felurile şi mărimile, se oprise tocmai acolo unde câţiva lucrători, pe o schelă ca vai de lume, înălţau văzând cu ochii un ziduleţ, în timp ce alţii, de jos, cu un scripete, ridicau până la cei de deasupra coşuri cu pietriş. Dar scripetele acela era mai mult cu numele, căci unul mai necioplit nu puteai să-ţi închipui, făcut mai degrabă din prăjini decât din pari în lege, şi care se clătina în fiece clipă, iar cei doi care îl făceau să se-nvârtă de jos păreau mai mult ocupaţi să aibă grijă de unduirea aceea ameninţătoare de vergi decât să facă să se-nfăşoare frânghia. Baudolino îşi zisese deîndată: „Iacătă, se vede, oamenii de prin părţile astea când fac un lucru îl fac alandala sau şi mai rău, dar păzea, căci, dacă trebuie lucrat în felul ăsta, dac-aş fi eu stăpân aici, i-aş fi luat pe toţi de turul pantalonilor şi i-aş fi aruncat în Tanaro.”

Însă pe urmă văzuse ceva mai încolo o altă ceată care, chipurile, construia un mic portic, cu pietrele ce păreau scobite de vreo vită. Ca să urce materialul de construcţie, ridicaseră şi acolo un soi de scripete, şi Baudolino îşi dădu seama că, în comparaţie cu aceştia, cei care lucrau mai înainte la zid erau meşteri ca aceia din Como. Încetă apoi să mai facă deosebiri când, înaintând încă puţin, îi văzu pe alţii construind cum fac copiii când se joacă cu lut înmuiat, şi parcă tocmai dădeau cu piciorul, ai fi zis, unei construcţii, la fel cu alte trei ce se aflau alături, una făcută din nămol şi pietre fără de nici o formă, cu acoperişuri de paie puse şi îndesate alandala: aşa stătea să se ivească un soi de ulicioară cu cocioabe rău întocmite, de parcă lucrătorii se luaseră la-ntrecere care termină primul înainte de sărbători, fără nici o grijă pentru rânduielile meseriei.

Totuşi, intrând mai adânc în întortocherile oraşului aceluia cu lucruri rău făcute, descoperea din când în când ziduri bine aliniate, cu faţade solid tencuite, bastioane care, deşi incomplete, aveau o înfăţişare masivă şi proteguitoare. Toate astea îi dădeau de-nţeles că au concurat la clădirea aceluiaşi oraş oameni de diferite provenienţe şi cu îndemânări diferite: iar dacă mulţi erau cu siguranţă novici în meşteşugul acela, ţărani care acum înălţau case aşa cum făcuseră toată viaţa adăposturi pentru vite, alţii îşi cunoşteau bine meseria.

Pe când căuta să se orienteze în mulţimea aceea de îndeletniciri, Baudolino descoperea şi o mulţime de graiuri - care-i arătau că mănunchiul acela de hardughii îl făceau ţărănoii din Solero, turnul ăla schilod era opera unora din Monferrato, lutul ăla de tencuială îl amestecau nişte pavezani, scândurile alea le retezau oameni care până atunci doborâseră copaci în Palea. Însă, când auzea pe câte cineva dând porunci sau vedea vreo mână de oameni lucrând cum trebuie, auzea vorbindu-se în graiul genovez.

„Să fi nimerit oare chiar în toiul construirii Babelului?”, se întreba Baudolino, „sau în Hibernia lui Abdul, unde cei şaptezeci şi doi de înţelepţi au refăcut limba lui Adam punând la un loc toate vorbirile, întocmai aşa cum se amestecă apa cu lutul, smoala şi asfaltul? Totuşi, aici limba lui Adam încă nu o vorbesc şi, cu toate că vorbesc toţi la un loc şaptezeci şi două de limbi, oameni de soiuri diferite, care s-ar bate cu praştia unii cu alţii, cârpăcesc care cum poate, cu dragoste şi înţelegere!”

Se apropiase de o ceată care tocmai acoperea cu grijă o construcţie cu frize şi cornişe de lemn, de parcă era o clădire abaţială, folosind un argan de mari dimensiuni care nu era mişcat cu braţele, ci mânând un cal - acesta nu era apăsat de o gură de ham, aşa cum se mai folosea prin unele sate, ci trăgea cu putere având hăţuri uşoare. Lucrătorii scoteau strigăte cu siguranţă genoveze, iar Baudolino le vorbi deîndată în graiul lor de pe-acasă - chiar dacă nu aşa de bine încât să şteargă faptul că nu era unul de-ai lor.

„Ce frumuseţi faceţi aici?” întrebase el, doar ca să intre in vorbă. Iar unul dintre ei, privindu-l chiondorâş, îi spusese că făceau o sculă ca să se scarpine cu ea la... Aşa că, deoarece toţi ceilalţi se puseseră pe râs şi era limpede că râdeau de el, Baudolino (pe care-l apucau toate pandaliile că trebuia s-o facă pe neguţătorul fără arme şi călare pe catâr, pe când în bagaje avea, înfăşurată într-un val de stofă, sabia lui de om de Curte) îi răspunsese în dialectul de la Frascheta, care după atâta vreme îi revenea pe buze, precizând că el n-avea nevoie de scule, pentru că lui, de obicei, partea aia pe care oamenii mai subţiri o numesc pupăză i-o scărpinau mamele lor alea stricatele. Genovezii nu-nţeleseseră bine sensul vorbelor lui, dar prinseseră