ei încotro bătea. Îşi lăsaseră îndeletnicirile baltă culegând care o piatră, care un ţăruş, adunându-se în cerc în jurul catârcei. Din fericire, în momentul acela se mai apropiau şi alţii, între care unul avea înfăţişarea unui cavaler şi care într-o limbă francă amestecată cu latină, pe jumătate provensală, iar jumătate cine ştie de care, le spusese genovezilor că pelerinul vorbea ca unul de prin părţile alea şi deci să nu se poarte cu el precum cu unul care n-ar avea drept să treacă pe acolo. Genovezii se scuzaseră zicând că el era cel ce pusese întrebări de parc-ar fi fost o iscoadă, iar cavalerul spusese că până şi dacă împăratul ar trimite iscoade, cu atât mai bine, pentru că era şi timpul să afle că acolo răsărise un oraş tocmai ca să-i facă-n ciudă. Şi apoi lui Baudolino: „Nu te-am mai văzut pe-aici, dar ai aerul cuiva care se întoarce. Ai venit să te uneşti cu noi?”

„Domnule”, răspunsese pe orăşeneşte Baudolino, „m-am născut în Frascheta, dar am plecat de-acolo cu ani în urmă şi nu ştiam nimic de toate lucrurile astea care se-ntâmplă pe-aici. Mă cheamă Baudolino, fiul lui Gagliaudo Aulari...”

Nu terminase bine de vorbit, când, din grupul noilor sosiţi, un bătrân cu părul şi barba albe, ridicase un baston şi-ncepuse să strige: „Mincinos afurisit şi fără inimă, intra-ţi-ar o săgeată-n scăfârlie, cum de ai curajul să te foloseşti de numele sărmanului meu copil, Baudolino, fiu al meu, care sunt chiar Gagliaudo ăla, şi Aulari pe deasupra, şi a plecat de-acasă cu ani în urmă cu un senior alaman care părea deştept ca noaptea, dar pesemne că nu era decât unul din ăia care umblă cu maimuca-n târg, pentru că de sărăcuţul meu băiat n-am mai aflat nimica şi dup-atâta timp nu poate fi decât mort, lucru pe care eu şi cinstita mea nevastă ni-l plângem de treizeci de ani, că ăsta a fost cel mai mare amar din viaţa noastră, nevoiaşă cum era ea şi-aşa, dar să pierzi un copil e-o durere pe care numai cine n-a trăit-o nu ştie!”

La care Baudolino strigase: „Tată, tu eşti?!” Şi-avusese ca o sfârşeală-n glas şi lacrimi în ochi, dar erau lacrimi care nu izbuteau s-ascundă o mare bucurie. Aşa că adăugase: „Ei, dar nu-s chiar treizeci de ani de jale, pentru că eu am plecat numai de treisprezece ani şi-ar trebui să fii mulţumit că i-am petrecut cu bine, iar acum sunt cineva.” Bătrânul venise până lângă catârcă, se uitase bine la Baudolino şi zisese: „Eşti chiar tu, ăla care-ai zis! De-ar fi trecut şi treizeci de ani, uitătura aia ticăloasă nu ţi-ai pierdut-o, şi-atunci ştii ceva? Oi fi devenit tu cineva, dar nu-l învinui pe tac-tu, dac-am zis treizeci de ani, e fiindcă mie mi-au părut treizeci, şi-n treizeci de ani puteai să trimiţi veşti, păcătosule ce eşti, nu eşti altceva, eşti pacostea familiei noastre, dă-te jos de pe vita asta, c-oi fi furat-o, şi să-ţi rup eu bastonu' ăsta pe cap!” Şi-l apucase pe Baudolino de încălţări căutând să-l dea jos de pe catârcă, pe când, cel care părea un fel de şef se vârâse între ei. „Lasă, Gagliaudo, îţi regăseşti fiul după treizeci de ani...”

„Treisprezece”, zicea Baudolino.

„Tu taci din gură, c-avem de vorbit noi doi - îl găseşti după treizeci de ani, iar în cazul ăsta îl îmbrăţişezi şi mulţumeşti lui Dumnezeu, ce naiba!” Iar Baudolino se şi coborâse de pe catârcă şi tocmai voia să se-arunce-n braţele lui Gagliaudo, care-ncepuse să plângă, când domnul care părea un şef se vârâse din nou între ei şi-l apucase pe Baudolino de grumaz: „Dacă-i cineva aci care are de încheiat o socoteală cu tine, acela sunt eu.”

„Dar cine eşti tu?” întrebase Baudolino. „Sunt Oberto din Foro, dar tu n-ai de un' să ştii ori poate nu-ţi mai aduci aminte. Eu aveam, mi se pare, vreo zece ani şi tatăl meu socotise de cuviinţă să treacă pe la al tău, ca să vadă nişte viţei pe care voia să-i cumpere. Eu eram îmbrăcat aşa cum se cade să fie fiul unui cavaler, iar tată-meu nu voia să intru cu ei în grajd de teamă să nu mă murdăresc. Începusem să dau târcoale pe lângă casă, şi tocmai în spatele ei erai tu, urât şi murdar de parcă ieşiseşi dintr-o grămadă de bălegar. Mi-ai ieşit înainte, te-ai uitat la mine, m-ai întrebat dacă voiam să mă joc de-a ceva, eu ca un prost am zis că da, şi tu mi-ai dat un brânci de-am căzut în trocul porcilor. Când m-a văzut în halul ăla, tatăl meu m-a croit zdravăn, fiindcă prăpădisem hainele nou-nouţe.

„Aşa o fi”, zicea Baudolino, „dar e-o întâmplare de-acum treizeci de ani...”

„Ba sunt treisprezece, iar eu de-atunci mă tot gândesc la ea în fiecare zi, pentru că n-am mai fost umilit aşa în viaţa mea ca atunci şi am crescut zicându-mi că, dacă-ntr-o zi îl întâlnesc pe fiul lui Gagliaudo ăla, am să-l omor.”

„Şi vrei să mă omori acum?”

„Acuma nu, din contră, acum nu mai vreau asta, pentru că ne aflăm cu toţii aici şi aproape am terminat de înălţat un oraş ca să ne batem cu împăratul, când o să mai pună piciorul pe-aici, şi ţi-nchipui că n-am să pot să-mi pierd timpul să te omor pe tine. Timp de treizeci de ani...”

„Treisprezece.”

„Timp de treisprezece ani am avut ciuda asta-n inimă, şi tocmai în clipa asta, ia te uită, mi-a trecut.”

„Când o spunem, uneori...”

„Acum nu fi pungaş. Du-te şi-ţi îmbrăţişează tatăl. Pe urmă, dacă-mi ceri iertare pentru ziua aceea, ne ducem aici, aproape, unde tocmai sărbătorim o construcţie abia terminată, iar în cazurile astea se dă cep la o butie cu d-ăla bunul şi, cum spuneau bătrânii noştri, unde merge mia, merge şi suta.”

Baudolino se pomenise în ditamai pivniţa. Oraşul nu era încă terminat, şi birtul se şi ivise primul, cu bolta lui frumoasă în curte, dar în zilele acelea