era mai bine de stat înăuntru, într-un soi de grotă care era toată o butie, şi cu mese lungi de lemn, pline cu căni de vin pe ele şi cu sălămioare din carne de asin, care (îi explica Baudolino unui Nicetas ce da semne de groază) ţi se pare că seamănă cu nişte butelcuţe umflate, le înţepi cu cuţitul şi le pui de se frig în ulei cu usturoi, şi-s ceva nemaipomenit.

Şi iată de ce toţi cei care se adunaseră acolo erau veseli, puţeau şi erau cam afumaţi. Oberto del Foro anunţase întoarcerea fiului lui Gagliaudo Aulari şi pe dată unii dintre ei se repeziseră să-i dea pumni pe spate lui Baudolino, care, mai întâi căsca ochii, cu surprindere, apoi răspundea şi el la fel, într-o recunoaştere ce mai avea puţin şi ameninţa să se ţină în lanţ. „O, doamne, păi tu eşti Scaccabarozzi, iar tu Cuttica din Quargnento - şi tu cine eşti? Nu, nu spune, las' că vreau să ghicesc, păi eşti Squarciafichi! Iar tu eşti Ghini sau Porcelli?”

„Nu, Porcelli e el, ăla cu care te luai totdeauna la bătaie cu pietre! Eu eram Ghino Ghini şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, mai sunt şi-acum. Noi doi ne duceam să facem copci în gheaţă, iarna.”

„Doamne sfinte, aşa e, tu eşti Ghini. Dar nu erai tu ăla în stare să vinzi totul, chiar şi balega de la capre, cum a fost atunci când cu pelerinul ăla pe care l-ai făcut s-o ia drept cenuşa sfântului Baudolino?”

„Ei, cum nu, de fapt şi-acum sunt eu negustor, mare minune de n-o fi un destin. Şi ăla de colo, ia-ncearcă puţin să spui cine este...”

„Păi ăla-i Merlo! Merlo, ce-ţi spuneam eu ţie mereu?”

„Îmi spuneai: ferice de tine că eşti prost şi nu te superi... şi nu pui mâna pe nimeni... Dar ia te uită, în loc s-o pun, mi-am pierdut-o”, şi arăta braţul drept, fără palmă, „la asediul de la Milano, ăla de-acum zece ani.”

„Tocmai, asta voiam să spun, din câte ştiu eu, ăi din Gamondio, din Bergoglio şi din Marengo au fost dintotdeauna cu împăratul. Dar cum se face că întâi eraţi cu el, iar acum faceţi un oraş împotriva lui?”

Şi atunci toţi săriră să-l lămurească, şi unicul lucru pe care Baudolino îl pricepea bine era că-n jurul vechiului castel şi al bisericii Sfânta Maria din Roboreto se ridicase un oraş făcut de oamenii din târgurile vecine, cum sunt şi Gamondio, Bergoglio şi Marengo, dar cu cete din familii întregi ce se mutaseră din toate părţile, de la Rivalta Bormida, de la Bassignana sau de la Piovera, ca să ridice case în care să locuiască. Aşa încât, încă din mai, trei dintre ei, Rodolfo Nebia, Aleramo din Marengo şi Oberto din Foro, aduseseră la Lodi, comunelor adunate acolo, adeziunea noului oraş, chiar dacă exista, în momentul acela, mai mult în intenţii decât de-a lungul Tanarului. Însă lucraseră toţi ca vitele de povară, toată vara şi toată toamna, şi oraşul era aproape gata, adică gata să-i taie calea împăratului în ziua când ar mai fi coborât spre Italia, aşa cum îi era năravul.

Dar să i-o taie cum? întreba Baudolino cam neîncrezător, e de-ajuns să vrea să ocolească... Ei, nu, îi răspundeau ei, tu nu-l cunoşti pe împărat (I-auzi!), un oraş care apare fără consimţământul lui e o ruşine ce trebuie spălată cu sânge, o să fie obligat să-l asedieze (şi aici aveau ei dreptate, cunoşteau bine caracterul lui Frederic), iată de ce trebuie ziduri zdravene şi drumuri făcute ca pentru război, şi pentru asta am avut noi nevoie de genovezi, care sunt ei marinari, dar se duc prin ţări îndepărtate să construiască atâtea şi-atâtea oraşe noi, şi ştiu cum se face.

Păi genovezii-s oameni care nu-ţi fac nimic pe gratis, zicea Baudolino. Cine i-a plătit? Au plătit ei, ne-au dat şi un împrumut de o mie de galbeni genovezi, şi alţi o mie ni i-au promis pentru anul ce vine. Şi ce-nseamnă că faceţi străzi întocmite anume pentru război? Lăsaţi-l pe Emmanuele Trotti să-i lămurească, fiindcă el a avut ideea, vorbeşte tu, care eşti Cuceritorul! Poliorcetule!

„Ce-i ăla... polior... cum?”

„Potoleşte-te, Boidi, lasă-l pe Trotti să spună el.”

Iar Trotti (care, ca şi Oberto, avea înfăţişarea unui miles, adică a unui călăreţ, a unui mic vasal cu o anume demnitate): „Un oraş trebuie să-i reziste duşmanului în aşa fel încât acesta să nu urce zidurile, dar dacă din nenorocire urcă, oraşul trebuie să fie şi atunci în stare să-i ţină piept şi să-l snopească. Dacă duşmanul, dincoace de ziduri, găseşte imediat un furnicar de străduţe în care să se strecoare, nu-l mai prinzi, unul o ia încoace, altul se duce-ncolo, iar după un timp, apărătorii sfârşesc ca şoarecii. Duşmanul trebuie să găsească însă după ziduri un loc gol şi să rămână acolo descoperit taman atâta timp cât de prin colţuri şi de la ferestrele din faţă să poată fi flagelat cu săgeţi şi cu pietre, aşa încât, înainte să fi trecut de locul acela gol, să fie decimat.”

(Iată, intra în vorbă cu tristeţe Nicetas, auzind povestea asta, ce ar fi trebuit să facă şi ei, la Constantinopole, şi-n loc de asta au lăsat să crească la picioarele zidului tocmai furnicarul acela de străduţe... Da, ar fi vrut să-i răspundă Baudolino, dar mai trebuiau şi nişte oameni care să aibă boaşele târgoveţilor mei, şi nu nişte căcăcioşi ca nevolnicii ăia ai voştri din garda imperială - însă pe urmă tăcea ca să nu-şi rănească interlocutorul şi-i zicea: taci, nu-l întrerupe pe Trotti şi lasă-mă să povestesc).

Trotti: „Căci pe urmă, dacă duşmanul trece de spaţiul liber şi se strecoară pe străzi, astea nu trebuie să fie drepte şi trase cu firul de plumb, nici dac-ai vrea să iei pildă de la vechii romani, care plănuiau un oraş ca pe-un grătar. Pentru că pe o stradă dreaptă duşmanul ştie totdeauna ce-l aşteaptă din faţa lui, pe când aşa, străzile trebuie