să fie pline de colţuri sau de unghiuri, numiţi-le cum poftiţi. Apărătorul aşteaptă pe după colţ, şi pe jos, şi pe deasupra acoperişurilor, şi ştie permanent ce face duşmanul, pentru că de pe acoperişul vecin - care face colţ cu primul - mai e un apărător care-l observă şi face semne celor care încă nu-l văd. Şi aşa duşmanul nu ştie nicidecum ce are de întâmpinat, iar asta îi încetineşte goana. Aşadar, un oraş bine făcut trebuie să aibă casele rău puse, ca dinţii unei babe, lucru ce pare urât, dar tocmai asta-i partea lui bună. Şi, în sfârşit, mai trebuie şi falsa galerie!”

„Pe-asta nu ne-ai mai spus-o”, intervenea acel Boidi.

„Din păcate nu, pentru că abia mi-a spus-o un genovez că i-ar fi zis-o şi lui un grec, şi a fost o idee a lui Belisarie, general al împăratului Justinian. Care-i treaba pe care-o face un asediator? Să sape galerii subterane care să-l ducă până-n inima oraşului. Şi care-i visul lui? Să găsească o galerie numai bună şi gata făcută, şi necunoscută asediaţilor. Noi atunci îi pregătim îndată o galerie care dă în exteriorul zidurilor, iar pe-afară i se ascunde intrarea între pietroaie şi arbuşti, dar nu chiar aşa de bine, ca într-o zi sau alta duşmanul să n-o descopere. Celălalt capăt al galeriei, cel care duce în oraş, trebuie să fie un maţ strâmt, care să lase să treacă doar un om sau cel mult doi deodată, închis cu un grătar - aşa încât primul lui descoperitor să poată să spună că, odată ajuns la grătar se vede o piaţă sau, ce ştiu eu, colţul unei capele, semn că galeria duce în oraş. La capacul acela însă stă permanent o strajă fixă, şi iată că, atunci când duşmanul ajunge, e obligat să iasă unul câte unul, şi cum iese numai unul, unul dobori la pământ...”

„Iar duşmanu-i lulă şi continuă să iasă fără să bage de seamă că ăi din faţă cad ca smochinele”, râdea-n batjocură Boidi.

„Şi cin' ţi-a spus ţie că duşmanul nu-i lulă? Aşteaptă. Poate că lucrul trebuie mai bine socotit, dar nu-i o idee de aruncat.”

Baudolino îl luase la o parte pe Ghini, care era acum negustor, şi prin urmare trebuia să fie om cu îndrăzneală şi cu picioarele pe pământ, nu ca ăia, vasali de vasali, care doar aşa, ca să capete faimă militară se-aruncă şi-n cauze pierdute. „Ascultă-ncoa', Ghinişor, mai dă-mi şi mie vinul ăla mai aproape şi spune-mi una. Îmi place ideea ca, făcând un oraş aicea, Barbarossa să fie obligat să-l asedieze ca să nu-şi păteze obrazul, şi-n felu' ăsta le dă timp celor din ligă să-l ia pe din dos, după ce el s-a deşelat în asediu. Dar cine-o pune de mămăligă în isprava asta sunt cei din oraş. Şi tu vrei să mă faci să cred că genovezii, care nu ţi-ar scoate de la pungă un ban ca să-şi răscumpere mama de la piraţii sarazini, vă dau şi bani, şi osteneală ca să construiţi un oraş care cel mult le-ar plăcea celor din Milano?”

„Baudolino”, zise Ghini, „povestea-i mult mai încurcată. Uită-te şi tu bine unde ne aflăm noi. Întinse cu un deget în vin şi începu să facă semne pe masă. „Aici e Genova, nu-i aşa?, iar aici sunt Terdona, pe urmă Pavia, şi apoi Milano. Astea-s oraşe bogate, iar Genova e un port. Prin urmare, Genova trebuie să aibă cale liberă în schimburile ei cu oraşele lombarde, nu? Iar trecătorile-s prin valea Lemmei, valea Orbei, valea Bormidei şi prin cea a Scriviei. Vorbim de patru râuri - sau nu? - şi toate se-nnoadă mai mult sau mai puţin aici, pe malul Tanarului. Căci, dacă mai ai şi-un pod peste Tanaro, de-acolo ai calea deschisă pentru negoţuri cu pământurile marchizului din Monferrato, şi cine ştie până unde, încolo. Clar? Acuma, atâta timp cât Genova şi Pavia se aveau bine una cu alta, văilor ăstora le convenea să rămâie fără stăpân sau din când în când se făceau nişte alianţe, de-o pildă cu Gavi sau cu Marengo, şi treaba mergea ca pe roate... Dar, odată cu sosirea împăratului ăstuia aci, Pavia de o parte şi Monferrato de alta, se dau de partea imperiului, Genova rămâne blocată atât la stânga, cât şi la dreapta, şi, dacă trece de partea lui Frederic, îşi ia adio de la afacerile ei cu Milano. Atunci ar trebui să le ţină-n frâu pe Terdona şi pe Novi, care-i îngăduie, una să controleze valea Scriviei şi cealaltă pe cea a Bormidei. Dar ştii ce s-a întâmplat, împăratul a ras de pe faţa pământului Terdona. Pavia a luat controlul ţinutului tortonez până la munţii Apeninului, iar târgurile noastre s-au dat de partea imperiului, şi pe toţi dracii, voiam să văd dacă, aşa mici cum eram noi, puteam s-o facem pe puternicii. Ce trebuia să ne dea genovezii ca să ne convingă să trecem în partea ailaltă? Ceva ce noi nici nu visaserăm să avem, adică un oraş care strânge vămi la drum, la trecere de oameni sau de mărfuri. Îţi dai seama, Baudolino, că numai dacă pui mâna pe un pod pe Tanaro şi vânturi banii cu lopata, stai colo în şezut şi unuia îi ceri o monedă, altuia doi puişori de găină, altuia şi mai mult, un bou întreg, şi ăia zang, zang, plătesc, un oraş e un loc al belşugului, uite ce bogaţi erau ăia din Terdona faţă de noi, cei din Palea. Şi oraşul ăsta ne convenea nouă, le convenea şi celor din ligă şi-i convenea şi Genovei, cum îţi spuneam, pentru că, oricât de slab ar fi, pentru simplul fapt că-i acolo, le dă planurile peste cap tuturor celorlalţi şi garantează că în zona aia nu pot să stăpânească după bunul plac nici Pavia, nici împăratul, nici marchizul din Monferrato...”

„Da, dar pe urmă vine Barbarossa şi vă hăpăie dintr-o înghiţitură, adică vă-nghite ca un broscoi.”

„Ai răbdare. Cine-a spus asta? Problema e că, atunci când o veni el, oraşu-i gata. Pe