urmă, ştii bine cum merg lucrurile, un asediu costă timp şi parale, noi îi facem un act frumos de supunere, el e mulţumit (pentru că ăla-i om la care onoarea-i înainte de orice) şi se duce-n altă parte.”

„Dar ăi din ligă şi genovezii au aruncat banii ca să iasă oraşul, şi voi le daţi cu picioru-n spate în felul ăsta?”

„Păi depinde când vine Barbăroşie. Vezi bine că în decurs de trei luni oraşele astea schimbă alianţele ca şi cum n-ar fi. Stăm aici şi aşteptăm. Poate că-n momentu' ăla liga o fi aliata împăratului.” (Domnule Nicetas, povestea Baudolino, să-mi sară ochii, la şase ani după aceea, la asediul oraşului, erau şi prăştiaşii genovezi, înţelegi, ăia care contribuiseră la construit!)

„Iar dacă nu”, continua Ghini, „rezistăm la asediu, ce-am avut şi ce-am pierdut, că pe lumea asta nu se dă nimic, pe degeaba. Dar înainte să vorbeşti, vino şi vezi...”

Îl luase pe Baudolino de mână şi-l scosese din tavernă. Se lăsase acum seara, şi era mai frig decât înainte. Deasupra ieşeai într-o piaţă mică, din care, se înţelegea, aveau să se despartă cel puţin trei căi, dar erau numai două cotituri gata construite, cu case joase, cu un singur nivel şi cu acoperişurile de paie. Pieţişoara era luminată de câteva luminiţe de la ferestrele din jur şi de la câteva vase cu cărbuni aprinşi, agăţate de ultimii vânzători, care strigau: voi, femeilor, iată că începe noaptea sfântă şi n-oţi vrea ca bărbaţii voştri să nu găsească nimica bun pe masă. În dreptul celui care ar fi trebuit să fie colţul al treilea, stătea un tocilar, care-şi scrâşnea cuţitele pe tocilă, în timp ce umezea tocila cu mâna. Mai încolo, pe o tejghea, o femeie vindea năut măcinat, smochine uscate şi roşcove, iar un cioban îmbrăcat în blană de oaie ducea un coşuleţ strigând: hei, femeilor, luaţi lapte prins şi caş. Într-un spaţiu gol dintre două case, doi oameni trebăluiau pe lângă un porc. În fund, două fete stăteau rezemate lenevos de o uşă, clănţănind din dinţi sub câte un şal care lăsa să se vadă câte o răscroială foarte ispititoare, iar una îi zisese lui Baudolino: „Ce mai puişor drăguţ eşti, de ce nu vii să petrecem Crăciunul amândoi ca să te-nvăţ joaca de-a animalul cu opt picioare?”

O luaseră pe după colţ, şi iată şi un dărăcitor de lână care striga în gura mare că s-a zis cu sacii şi cu saltelele de paie ca să dormi la căldură şi să nu degeri ca Pruncul Isus; iar alături striga un sacagiu şi, mergând pe străzile încă nu bine conturate se vedeau acum şi intrări la care, colo vreun tâmplar dădea la rindea, dincolo un fierar mai bătea la nicovală într-un nor de scântei, iar dincoace unul scotea pâini dintr-un cuptor ce arunca văpăi ca gura infernului; şi erau şi neguţători care soseau de departe ca să facă afaceri la frontiera aceea nouă sau oameni care de obicei trăiau în pădure, cărbunari, căutători de miere, fabricanţi de cenuşi pentru făcut săpun, culegători de scoarţă de copaci pentru frânghii sau ca să tăbăceşti cu ea piei, vânzători de pielicele de iepure, câteva feţe sinistre care veneau în noua aşezare gândind că vreun folos oricum aveau să tragă, precum ciungi şi orbi, şi şchiopi, şi scrofuloşi, cărora cerşetoria pe străzile unui târg, şi în timpul sfintelor sărbători, promitea să le fie mai spornică decât pe uliţele pustii ale satelor.

Începeau să cadă primii fulgi de nea, apoi se îndesiseră, şi acum albeau, pentru prima oară, acoperişurile noi despre care nimeni nu ştia dac-aveau să ţină greutatea aceea.

La un moment dat, Baudolino, amintindu-şi de născocirea pe care o făcuse în Milano cel cucerit, văzu dincolo de lucruri, şi trei neguţători care tocmai intrau pe trei asini printr-un arc dincoace de ziduri i se părură Craii, urmaţi de servii lor care duceau vase şi veşminte preţioase. Iar înapoia lor, dincolo de Tanaro, i se părea că zărea turme ce coborau de pe colinele dealului care acum se arginta, cu păstorii lor care sunau din pive şi din clopote, şi caravane de cămile orientale cu maurii cu turbanele lor mari şi cu panglici multicolore. Pe colină, focuri rare se stingeau sub spulberul zăpezii tot mai întărit, dar lui Baudolino una dintre rafalele astea i se păru o mare stea cu coadă, ce se mişca pe cer către oraşul care tocmai scâncea.

„Vezi ce-i un oraş?” îi spunea Ghini. „Şi dacă-i aşa când nici măcar nu-i terminat, să ne-nchipuim după aceea: e un alt fel de viaţă. În fiecare zi vezi oameni noi — pentru neguţători, ce să-ţi mai spun, e ca şi cum ar avea Ierusalimul Ceresc; iar cât despre cavaleri, împăratul îi oprea să vândă pământurile ca să nu îmbucăţească feuda, şi mureau dospind la ţară, în schimb acum comandă companii de arcaşi, ies călare la paradă, dau ordine încoace şi-ncolo. Dar nu-nseamnă că le merge bine doar domnilor şi neguţătorilor, e o providenţă chiar şi pentru oameni ca tatăl tău, care n-o avea el cine ştie ce pământ, dar are ceva vite, iar în oraş vine lume care cere şi plăteşte bani buni, se începe a se plăti în bani sunători, şi nu în altă marfă la schimb, şi nu ştiu dacă înţelegi ce va să zică asta, dacă iei doi pui pe trei iepuri, odată şi odată tot trebuie să-i mănânci, căci de nu, îmbătrânesc, în timp ce două monede le ascunzi sub salteaua unde dormi şi-s bune şi după zece ani, şi, dacă ai noroc, rămân acolo chiar dacă duşmanii îţi intră-n casă. Şi pe urmă, s-a întâmplat la Milano ca şi la Lodi sau la Pavia, şi-o să se-ntâmple şi la noi aici: nu-nseamnă că alde Ghini sau Aulari trebuie să stea cuminţi şi să comande numai alde Guasco sau Trotti, facem toţi parte dintre cei care iau hotărâri, aici ai putea deveni important chiar dacă nu eşti nobil, şi asta-i partea frumoasă a unui oraş, şi-i frumos mai