ales pentru cine nu-i nobil, şi-i gata să se lase omorât, dacă trebuie (dar e mai bine să nu moară), pentru ca fiii săi să poată să umble prin lume şi să zică: eu mă numesc Ghini şi chiar dacă ţie-ţi zice Trotti, tot un prost eşti.”

Bineînţeles că Nicetas în momentul acela îl întrebase pe Baudolino cum se numea oraşul ăla binecuvântat. Ei, bine (prin marele talent de narator al lui Baudolino, care până-n clipa aceea ţinuse revelaţia asta în suspensie), oraşul încă nu se chema, decât generic, Civitas Nova, care era nume de genus, nu de individuum. Alegerea numelui avea să depindă de o altă problemă, şi nu era una oarecare, aceea a legitimării. Cum capătă drept la existenţă un oraş nou, fără istorie şi fără nobleţe? Cel mult, prin învestitura imperială, aşa cum împăratul poate să te facă cavaler sau baron, dar aici era vorba de un oraş care se năştea împotriva vrerilor împăratului. Şi atunci? Baudolino şi Ghini se întorseseră la tavernă în timp ce toţi discutau tocmai despre treaba asta.

 

„Dacă oraşul ăsta ia naştere în afara hotărârii imperiale, nu se poate să i se dea legitimitate decât după o altă lege, la fel de tare şi de veche.”

„Şi unde o găsim?”

„Păi, în Constitutum Constantini, în donaţia pe care împăratul Constantin a făcut-o Bisericii, dându-i dreptul să guverneze teritorii. Noi dăruim oraşul pontifului şi, dat fiind că în momentul ăsta pontifi se află prin jur vreo doi, îl donăm celui care stă de partea ligii, adică lui Alexandru al III-lea. Cum am mai spus deja la Lodi, cu luni în urmă, oraşul se va numi Alexandria şi va fi feudă papală.”

„Până una-alta, tu la Lodi trebuia să-ţi ţii gura, pentru că nu hotărâserăm nimic”, zicea Boidi, „dar nu-i asta problema, numele ăsta de frumos e frumos, şi oricum nu-i mai urât decât atâtea altele. Însă ceea ce-mi stă mie în gât este că noi ne rupem curul aici să facem un oraş şi pe urmă i-l dăruim papei, care şi aşa are destule. Şi aşa, pe urmă trebuie să-i plătim tribut şi, du-te-ncolo-vino-ncoace, tot bani sunt, care, dacă tot ies din casă, mai bine îi plăteam împăratului.”

„Boidi, nu fă pe prostul”, îi zicea Cuttica, „mai întâi că împăratul nu vrea oraşul nici dacă i-l facem cadou, şi dacă era gata să-l accepte, atunci nu merita osteneala să-l mai facem. Al doilea, una e să nu-i plătim tributul împăratului, care-ţi vine colea şi te face bucăţi, aşa cum a făcut cu Milano, şi alta e să nu-l plăteşti papei, care stă la o mie de mile şi, cu neplăcerile pe care le are, pas de mai trimite el o armată doar aşa ca să mai scoată doi bani.”

„Al treilea”, interveni atunci Baudolino, „dacă-mi permiteţi să-mi bat şi eu gura, dar am studiat la Paris, şi despre cum se fac înscrisurile şi diplomele am oarecare experienţă, există feluri şi feluri de a dona. Voi faceţi un document în care spuneţi că Alexandria este fondată în onoarea lui Alexandru papa şi consacrată lui Sf. Petru, de exemplu. Ca dovadă, construiţi o catedrală a Sfântului Petru pe terenul obştesc, care-i liber de obligaţii feudale. Şi o construiţi cu banii oferiţi tot de populaţia oraşului. După care o faceţi cadou papei, cu toate formulele pe care notarii voştri le vor găsi cele mai potrivite şi cele mai pline de angajamente. Presăraţi pe deasupra tot felul de rostiri de respect filial, dragoste şi toate lucrurile respective, trimiteţi pergamentul papei şi vă luaţi toate binecuvântările lui. După aceea, oricine ar vrea să caute chiţibuşuri în pergamentul ăla va vedea că, până la urmă, voi i-aţi donat numai catedrala, şi nu şi restul oraşului, dar vreau să-l văd eu pe papa că vine aici să-şi ia catedrala şi să şi-o ducă la Roma.”

„Mi se pare minunat”, zise Oberto, şi toţi dădură din cap. „O să facem cum zice Baudolino, care-mi pare foarte ager şi sper să rămână aici să ne dea şi alte sfaturi bune, mai ales că-i mare doctor de la Paris.”

Aici Baudolino trebui să rezolve partea cea mai încurcată din acea primă zi, şi anume să dea pe faţă, fără ca vreunul să poată să-i facă morală, dat fiind că ei înşişi fuseseră imperiali până cu puţin timp în urmă, că el era un curtean al lui Frederic, de care era legat şi prin dragoste de fiu - şi dă-i şi povesteşte toată istoria celor treisprezece ani nemaipomeniţi, pe când Gagliaudo nu mai contenea să murmure: „Dacă mi-ar fi spus cineva, n-aş fi crezut” sau „Dar ia te uită că părea un nătărău sadea, mai rău ca alţii, şi-acum chiar că s-a făcut cineva!”

„Nu tot rău-i spre rău”, zise atunci Boidi. „Alexandria nu-i încă terminată şi avem de pe acum pe unul dintre noi la curtea imperială. Dragă Baudolino, nu trebuie să-ţi trădezi împăratul, mai ales că ţii la el atât de mult, şi el la tine. Dar o să stai pe lângă el şi-o să ne ţii partea ori de câte ori o să fie nevoie. E pământul unde te-ai născut şi nimeni n-o să-ţi reproşeze dacă-ncerci să-l aperi, în limitele loialităţii, se-nţelege.”

„Totuşi, e mai bine ca-n seara asta să te duci s-o vezi pe femeia aia sfântă care-i maică-ta şi să dormi la Frascheta”, zise cu delicateţe Oberto, „iar mâine pleci, fără să mai stai aici să priveşti ce curs iau străzile şi de ce soliditate-s zidurile. Noi suntem siguri că, din iubire faţă de tatăl tău natural, dacă-ntr-o zi o să afli că ne paşte o mare primejdie, o să ne vesteşti. Dar, dacă vei avea inimă să faci asta, cine ştie dacă din aceleaşi motive într-o zi tu n-ai să-i dai de veste şi tatălui tău adoptiv de vreo punere la cale de-a noastră prea dureroasă pentru el. Aşadar, cu cât ştii mai puţine, cu atât mai bine.”

„Da, fiule”, zise atunci Gagliaudo, „fă