cel puţin asta bine, pe lângă atâtea necazuri pe care mi le-ai adus. Eu trebuie să stau aici, pentru că vezi că vorbim de lucruri serioase, dar n-o lăsa singură pe maică-ta chiar în noaptea asta, căci, dacă te vede pe tine, măcar fie şi de mare mulţumire, nu mai pricepe nimic şi nu-şi dă seama că eu lipsesc. Du-te, iată ce-ţi spun eu, îţi dau binecuvântarea mea, căci cine ştie când ne-om mai vedea din nou.”

„Bine”, zise Baudolino, „într-o singură zi găsesc un oraş şi-l pierd. O, dar-ar sfântul şi duce-s-ar pe pustii, dar voi vă daţi seama că, dacă o să vreau să-mi revăd tatăl, va trebui să vin să-l asediez?”

Şi asta, îi explica Baudolino lui Nicetas, s-a şi întâmplat, sau cam pe-aproape. Dar, pe de altă parte, nu era chip să se-ntâmple altfel, semn că alea erau cu-adevărat vremuri grele.

„Şi pe urmă?” întrebă Nicetas.

„M-am dus să-mi caut casa. Zăpada de pe jos ajungea acum până pe la jumătatea gambei, cea care cădea acum din cer era o zloată vânturată care te izbea direct în gogoşile ochilor şi-ţi biciuia faţa, focurile din Oraşul Nou dispăruseră, şi între albul acela de sub picioare şi cel de deasupra, eu nu mai înţelegeam în ce parte s-o iau. Credeam că-mi amintesc vechile poteci, dar de data asta, ce poteci, că nu se mai înţelegea deloc ce anume era pământ tare şi unde era mlaştină. Se vede că pentru a-şi face case tăiaseră pădurea pe porţiuni întregi şi nu mai găseam nici măcar buturugile din copacii aceia pe care altădată îi ştiam pe de rost. M-am pierdut, ca Frederic, în noaptea aia când mă-ntâlnise el, numai că acum era zăpadă şi nu ceaţă, căci, dacă era ceaţă, tot mă mai descurcam. Frumoasă treabă, Baudolino, îmi ziceam, te pierzi tu în părţile tale, avea dreptate mama când îmi spunea că cei care ştiu citi şi scrie sunt mai proşti decât ceilalţi, şi-acum ce mă fac, mă opresc aici şi-mi mănânc catârca ori sapă ei mâine dimineaţă, sapă şi mă găsesc aici ca pe o piele de iepure lăsată afară în zilele lui ghenar?”

 

Dacă Baudolino era acolo şi povestea, asta-nseamnă că se descurcase el cumva, dar printr-o întâmplare aproape miraculoasă. Pentru că, pe când mergea el aşa, fără ţintă, mai văzuse o dată o stea pe cer, palidă, palidă, dar totuşi se vedea cu ochiul, şi o urmase, fără să-şi dea seama că ajunsese-ntr-o vâlcioară, iar lumina părea că-i sus pentru că era el mai jos, dar, după ce urcase coama, lumina se mărea dinaintea lui tot mai mult până ce-şi dăduse seama că venea de la unul din şoproanele acelea cu stâlpi. Iar sub şopron erau o vacă şi un măgar care răgea înspăimântat la culme, o femeie cu mâinile printre picioarele unei oi, iar oaia tocmai sta să fete un mieluşel şi behăia şi ea.

Şi atunci se oprise pe prag ca să aştepte să iasă mieluţul întreg, dăduse asinul la o parte cu un picior şi se repezise să pună capul în poala femeii, strigând „Maică binecuvântată”, dar aceasta timp de o clipă nu-nţelesese nimic, îl trăsese de cap în sus, întorcându-l cu faţa spre foc, şi apoi se pusese pe plâns şi-i mângâia părul murmurând printre sughiţuri: „O, Doamne, Doamne, două vite într-o singură noapte, una care se naşte şi una care se-ntoarce din casa diavolului, e ca şi cum aş avea şi Crăciunul şi Paştele deodată, dar e prea mult pentru biata mea inimă: ţineţi-mă, că-s gata să-mi dau duhul; acu termină, Baudolino, că tocmai am încălzit apa cât trebuie ca să-l scald pe sfrijitul ăsta, nu vezi că te murdăreşti de sânge şi tu? Dar de unde ai luat hainele astea care par ale unui senior, nu cumva le-ai furat, nenorocitule, că de altceva nu eşti bun?!”

Iar lui Baudolino i se părea că aude cântarea îngerilor.

 

 

14

Baudolino salvează Alexandria cu vaca tatălui său

 

„Şi aşa, ca să-ţi revezi tatăl, a trebuit să-l asediezi”, zise Nicetas mai către seară, pe când îi dădea gazdei sale să guste nişte dulciuri din aluat crescut, făcute-ntr-aşa fel încât să semene a flori, plante sau obiecte.

„Nu tocmai, pentru că asediul a fost cu şase ani mai târziu. După ce asistasem la naşterea oraşului, mă întorsesem la Frederic şi-i povestisem cele văzute. Nici nu terminasem de vorbit, şi el mugea ca un sălbatic. Urla că un oraş se naşte numai cu decretul binevoitor al împăratului, iar dacă apare fără acest accept trebuie să fie ras la pământ înainte de a se fi terminat de făcut, altfel oricine îşi poate face decretul său fără cel imperial, şi că ieşea din nomen imperii. Apoi s-a liniştit, dar îl cunoşteam eu bine, n-avea să ierte. Din fericire, timp de şase ani a fost ocupat cu alte treburi. Îmi dăduse diferite însărcinări, printre care şi aceea de a încerca să aflu intenţiile alexandrinilor. Aşa că m-am dus de două ori la Alexandria ca să văd dacă nu cumva concetăţenii mei voiau să conceadă ceva. În realitate, ei erau gata să conceadă foarte mult, dar adevărul e că Frederic voia un singur lucru, ca oraşul să dispară în nimicul din care venise. Închipuie-ţi-i pe alexandrini, nu-ndrăznesc să reiau ceea ce spuneau ei să-i repet lui... Eu îmi dădeam seama că drumurile acelea ale mele erau doar un pretext ca să stau la Curte cât mai puţin cu putinţă, pentru că a mă întâlni cu împărăteasa îmi era un motiv de suferinţă continuă, şi faptul de a-mi ţine legământul...”

„Pe care ţi l-ai ţinut”, zise Nicetas aproape afirmând.

„Da, pe care mi l-am ţinut, şi pentru totdeauna. Domnule Nicetas, oi fi eu falsificator de pergamente, dar ştiu ce-i aceea onoare. Ea m-a ajutat. Maternitatea o transformase. Sau cel puţin aşa lăsa să