Baudolino era acum pe punctul de a trece de treizeci de ani şi era tentat să considere scrisoarea Preotului Ioan o ciudăţenie de tinereţe, un bun exerciţiu de retorică epistolară, un jocus, un ludibrium. Însă îl regăsise pe Poet care, după moartea lui Rheinald, rămăsese fără protector, şi se ştie ce se-ntâmplă la Curte în cazuri ca acesta: nu mai valorezi nimic şi începe să spună câte unul că poeziile tale nu au cine ştie ce preţ. Măcinat de umilinţe şi de ranchiună, petrecuse nechibzuit din cale-afară câţiva ani la Pavia, apucându-se iarăşi să facă ceea ce ştia mai bine, adică să bea şi să recite poeziile lui Baudolino (mai ales un vers, unul profetic, care spunea quis Papie demorans castus habeatur, cum poate fi cast cine locuieşte la Pavia?). Baudolino şi-l adusese din nou la Curte şi, în compania lui, Poetul apărea ca un om al lui Frederic. De altfel, între timp îi murise tatăl, îşi primise de la el moştenirea, şi acum nici chiar duşmanii defunctului Rheinald nu-l mai vedeau ca pe un parazit, ci ca pe un miles printre atâţia alţii, şi nu mai puţin beţivan decât ei.

Îşi aduseseră împreună aminte de anii cu scrisoarea, complimentându-se unul pe altul pentru isprava aceea frumoasă. A considera un joc ca pe un simplu joc nu-nseamnă să-ncetezi a-l mai juca. Lui Baudolino îi rămăsese nostalgia după împărăţia aceea pe care n-o văzuse niciodată, şi din când în când, singur, îşi rostea scrisoarea cu voce tare, continuând să-i perfecţioneze stilul.

„Dovadă că nu reuşeam să uit scrisoarea e că am izbutit să-l conving pe Frederic să-i cheme la Curte pe prietenii mei din Paris, pe toţi deodată, povestindu-i că era bine ca în cancelaria unui împărat să fie persoane care cunoşteau bine şi alte ţări, limbile şi obiceiurile lor. În realitate, fiindcă Frederic mă folosea totdeauna ca pe trimisul său de taină pentru diferite trebuinţe, voiam să-mi alcătuiesc propria mea Curte, cu Poetul, cu Abdul, Boron, Kyot şi Rabbi Solomon.”

„Doar n-o să-mi spui că împăratul şi-a luat un iudeu la Curte?”

„De ce nu? Doar nu trebuia să apară la marile ceremonii sau să se ducă la slujbă cu el şi cu arhiepiscopii lui. Dacă principii din toată Europa şi până şi papa au medici iudei, de ce să nu fi ţinut pe lângă sine un iudeu care cunoaşte viaţa maurilor din Spania şi atâtea alte lucruri din ţările de la Orient. Şi apoi principii germani au fost întotdeauna foarte milostivi cu iudeii, mai mult decât toţi ceilalţi regi creştini. După cum îmi povestea Oto, atunci când Edessa a fost recucerită de către necredincioşi şi mulţi principi creştini au luat din nou crucea, urmând povaţa lui Bernardo di Chiaravalle (şi de data aceea însuşi Frederic luase şi el crucea), un monah cu numele Radolf îi stârnise pe pelerini să-i masacreze pe toţi iudeii din oraşele pe care le străbăteau. Şi a fost un adevărat masacru. Doar în momentul acela mulţi iudei cerură protecţie împăratului, care le îngădui să se pună la adăpost şi să trăiască în oraşul Nuremberg.

Până la urmă, Baudolino se afla din nou la un loc cu toţi tovarăşii săi de studii. Nu înseamnă că ei la Curte aveau multe de făcut. Solomon, în orice oraş prin care trecea Frederic, se punea în legătură cu cei de aceeaşi religie cu el, şi găsea destui peste tot („Sămânţa rea”, îl stârnea Poetul), Abdul descoperise că provensala din cântecele lui era cu mult mai bine înţeleasă în Italia decât la Paris; Boron şi Kyot că inexistenţa vidului era crucială pentru a stabili unicitatea Gradalului, Kyot îşi băgase-n cap că Gradalul era o piatră căzută din cer, lapis ex coelis, iar în ceea ce-l privea, putea să fi venit şi dintr-un alt univers, străbătând spaţii vide.

Dincolo de toate aceste slăbiciuni, toţi la un loc se gândeau adesea la scrisoarea Preotului şi adesea prietenii îl întrebau pe Baudolino de ce nu-l împingea pe Frederic spre călătoria aceea pe care ei contribuiseră atât de bine să i-o pregătească. Într-o zi, când Baudolino încerca să explice că în anii aceia Frederic mai avea încă prea multe probleme de rezolvat, şi în Lombardia, şi în Germania, Poetul zisese că poate merita ca în căutarea împărăţiei aceleia să se ducă ei, pe propria socoteală, fără să mai trebuiască s-aştepte ca împăratul să fie mai înlesnit: „Împăratul ar putea să tragă din această ispravă un dublu câştig. Presupune că soseşte pe pământul lui Ioan şi nu se poate înţelege cu monarhul acela. S-ar întoarce înfrânt, şi înseamnă că i-am făcut numai rău. Aşa noi o să ne ducem pe contul nostru şi, oricum ar merge lucrurile, dintr-o ţară aşa de îmbelşugată, ne vom întoarce cu ceva nemaipomenit.”

„Adevărat”, zisese Abdul, „să lăsăm şovăielile, să mergem, să plecăm departe...”

„Domnule Nicetas, am simţit o mare descurajare văzând cum toţi erau cuceriţi de propunerea Poetului şi am înţeles şi de ce. Atât Boron, cât şi Kyot sperau să găsească pământul Preotului ca să pună mâna pe Gradal, care lor avea să le aducă cine ştie ce glorie şi putere în pământurile alea din Nord unde toţi îl mai caută şi acum. Rabbi Solomon şi-ar fi găsit cele zece triburi dispărute şi ar fi devenit cel mai mare şi mai slăvit, nu numai printre rabinii din Spania, dar între toţi fiii lui Israel. De Abdul n-aveai ce să zici: identificase acum împărăţia lui Ioan cu cea a principesei lui, Dumnezeul îndrăgostiţilor să-l ierte, numai că - sporind în vârstă şi-n înţelepciune - depărtarea îl mulţumea din ce în ce mai puţin şi pe principesă ar fi dorit s-o atingă cu mâna. Cât despre Poet, cine ştie ce gând o mai fi clocit în sinea lui la Pavia. Acum, cu acea mică avere a lui, avea aerul