că regatul lui Ioan şi-l voia pentru sine, nu pentru împărat. Asta-ţi explică de ce, timp de câţiva ani, dezamăgit, nu i-am vorbit lui Frederic despre împărăţia Preotului. Dacă ăsta era jocul, mai bine să lăsăm împărăţia aceea acolo unde era, ferind-o de poftele celor care nu înţelegeau măreţia-i mistică. Scrisoarea devenise astfel ca un vis al meu personal, în care nu voiam să mai intre nimeni altcineva. Mă ajuta să trec cu bine peste pătimirile iubirii mele nefericite. Într-o bună zi, îmi ziceam eu, o să uit toate astea fiindcă am să pornesc spre ţara Preotului Ioan... Dar să ne întoarcem la cele petrecute în Lombardia.”

 

Pe timpul când se năştea Alexandria, Frederic spusese că atât mai lipsea ca şi Pavia să treacă de partea duşmanilor lui. Şi la doi ani după aceea, Pavia se unise şi ea cu liga antiimperială. Fusese o lovitură crâncenă pentru împărat. Nu reacţionase imediat, dar în cursul anilor următori situaţia se învolburase în Italia atât de mult, încât Frederic socotise să se întoarcă acolo, şi fu limpede pentru toţi că ţintea chiar către Alexandria.

 

„Iartă-mă”, zise Nicetas, „se întorcea aşadar în Italia pentru a treia oară?”

„Nu, pentru a patra. Adică, nu, lasă-mă să-mi amintesc... Trebuie să fi fost a cincea, aşa cred. Uneori, se oprea acolo chiar şi patru ani, cum a fost atunci când cu Crema şi cu distrugerea Milanului. Ori poate că între timp se mai întorsese? Nu ştiu, stătea mai mult în Italia decât la casa lui, dar care era casa lui? Obişnuit cum era să călărească, băgasem de seamă că se simţea mai în largul său pe lângă un fluviu: era un bun înotător, nu-i era teamă de ger, de apele adânci, de vârtejuri. Se arunca în apă, înota şi părea că se simte-n elementul lui. Oricum, de data aceea de care spun, se întorsese acolo foarte mâniat şi pregătit pentru un război crunt. Se aflau cu el şi marchizul din Monferrato, din Alba, Pavia şi Como...”

„Însă abia-mi spuseseşi că Pavia trecuse de partea ligii...”

„Adevărat? Ah, da, însă între timp se întorsese la împărat.”

„O, Doamne, împăraţii noştri îşi scot ochii unul altuia, dar măcar atâta timp cât mai au vedere, noi ştim de partea cui ne aflăm...”

„N-aveţi imaginaţie. În fine, în luna septembrie a anului aceluia Frederic coborâse prin Mont Cenis spre Susa. Îşi amintea bine de jignirea suferită cu şapte ani mai înainte şi a trecut-o prin fier şi prin foc. Asti se predase imediat lăsându-i cale liberă şi iată că-şi pusese tabăra în Frascheta, de-a lungul Bormidei, dar îşi plasase şi alţi oameni primprejur, chiar şi dincolo de Tanaro. Era momentul să-şi încheie socotelile cu Alexandria. Eu primeam scrisori de la Poet, care urmase expediţia, şi pare că Frederic era foc şi pară, se simţea întruchiparea însăşi a justiţiei divine.”

„De ce nu erai cu el?”

„Pentru că el era cu adevărat bun. Înţelesese că putea să-mi fie motiv de tulburare să asist la pedeapsa cea aspră pe care se pregătea el s-o dea celor din ţinuturile mele şi mă încuraja cu cine ştie ce pretexte să rămân departe până ce Roboreto n-avea să mai fie decât un pumn de cenuşă. Înţelegi, nu-i zicea nici Civitas Nova, nici Alexandria, pentru că un oraş nou, fără permisiunea sa, nu putea să existe. Mai vorbea şi acum de vechiul târg Roboreto, ca şi cum acesta s-ar mai fi lărgit puţin.”

Asta pe la începutul lui noiembrie. Dar luna noiembrie, în şesul acela, a fost un potop. Ploua, ploua, şi câmpurile semănate deveneau mlaştină. Marchizul Monferratului îl asigurase pe Frederic că zidurile alea erau de pământ şi că în interiorul lor se aflau nişte descreieraţi care făceau pe ei doar ce auzeau numele împăratului şi, în schimb, descreieraţii aceia se dovediseră buni apărători, iar zidurile se dovediseră atât de solide, încât berbecii sau „pisicile” împărăteşti îşi frângeau coarnele în ele. Caii şi oştenii lunecau în noroi, iar asediaţii la un moment dat abătuseră cursul Bormidei, aşa încât floarea cavaleriei imperiale germanice se împotmolise până-n gât.

În fine, alexandrinii scoseseră o maşinărie precum cele ce se mai văzuseră la Crema: o schelărie din lemn care stătea bine fixată pe bastioane, şi din ea scoteai o punte foarte lungă, un podeţ înclinat care-ţi îngăduia să-l domini pe duşman şi dincolo de ziduri. Iar pe puntea aceea erau date de-a rostogolul nişte butoaie pline cu lemn uscat şi îmbibate cu ulei, slănină, unsoare şi păcură lichidă, cărora le dăduseră foc. Butoaiele porneau cu foarte mare iuţeală şi veneau să cadă peste maşinăriile imperiale sau pe jos, unde se rostogoleau mai departe ca nişte globuri înfocate, până ce ajungeau s-aprindă vreo altă maşinărie.

În felul acela, lucrul cel mai important pentru asediatori era să care butoaie cu apă ca să stingă focurile. Nu-nseamnă că apa lipsea, era cea din râuri, cea din mlaştină şi cea care cădea din văzduh, dar, dacă toţi infanteriştii cărau apă, pe duşman cine-l mai omora?

Împăratul hotărâse să-şi petreacă iarna acolo pentru a-şi pune în rânduială oastea, asta şi pentru că-i greu să dai asalt unor ziduri lunecând pe gheaţă sau cufundându-te în zăpadă. Din nefericire, şi luna februarie în anul acela fusese neobişnuit de aspră, oastea era descurajată, iar împăratul cu atât mai mult. Acel Frederic care supusese Terdona, Crema şi până şi Milano, oraşe vechi şi foarte războinice, nu-i da de capăt unui morman de magherniţe care era oraş mai mult printr-o minune, şi locuit de oameni care numai Dumnezeu ştie de unde veniseră şi de ce se legaseră atâta de bastioanele alea - care, şi ele, înainte să fie, nici măcar nu erau ale lor.

Deoarece se ţinuse departe ca să nu-i vadă omorâţi pe ai săi, Baudolino se hotărâse acum să ajungă din nou pe meleagurile acelea, de teamă ca ai săi să nu-i facă rău împăratului.

 

Şi aşa că iată-l în câmpia aceea unde se-nălţa oraşul pe care-l