văzuse în faşă. Era tot înţesat de stindarde cu cruci mari roşii pe fond alb, de parcă locuitorii ar fi vrut să-şi facă niscaiva curaj dând la iveală, aşa nou-născuţi cum erau, peceţile unei nobleţe vechi. Dinaintea zidurilor era un furnicar de „pisici”, de baliste, de catapulte, iar prin el înaintau, trase în faţă de cai şi împinse de la spate de oameni, trei turnuri de asalt, care furnicau de oameni mânioşi care-şi agitau armele către ziduri, de parcă spuneau: „Venim noi acum!”

Pe lângă turnuri, însoţindu-le, alerga Poetul, făcându-şi de lucru cu aerul cuiva care controlează ca totul să meargă strună.

„Cine sunt smintiţii ăia de pe turnuri?” întrebă Baudolino. „Arcaşi genovezi”, răspunse Poetul, „trupele de asalt cele mai de temut la un asediu aşa cum îl vrea Domnul.”

„Genovezii?” se uimi Baudolino. „Păi ei au contribuit la întemeierea oraşului!” Poetul începu să râdă şi spuse că doar în patru-cinci luni de când sosise-n părţile acelea văzuse nu unul, ci mai multe oraşe care-şi schimbaseră drapelul. Terdona prin octombrie era încă aliată cu comunele, apoi începuse să vadă că Alexandria îi rezista prea bine împăratului, iar tertonezilor le trecuse prin cap bănuiala că ar putea deveni prea puternică, şi bună parte din ei făceau acum presiuni ca oraşul lor să treacă de partea lui Frederic. Cremona, pe timpurile când Milano se predase, era cu imperiul, în anii din urmă trecuse la ligă, dar acum, din vreun motiv tainic, trata cu imperialii.

„Dar cum se desfăşoară asediul ăsta?”

„Merge rău. Ori cei dinăuntrul zidurilor se apără bine, ori noi nu ştim să atacăm. După mine, de data asta Frederic şi-a luat cu el nişte mercenari obosiţi. Oameni care nu-s de încredere, care fug de la primele dificultăţi, în iarna asta au fugit mulţi, şi numai pentru că era frig, şi doar erau flamanzi, doar nu veneau din hic sunt leones. Şi, în sfârşit, în tabără mor ca muştele, de o mie de boli, iar acolo, înăuntrul zidurilor, nu cred că stau mai bine nici ei, pentru că pesemne şi-au terminat proviziile.”

Baudolino se înfăţişase în cele din urmă împăratului. „Am venit, tată”, zisese el, „pentru că ştiu locurile şi ţi-aş putea fi de ajutor.”

„Da”, răspunsese Barbarossa, „dar cunoşti şi oamenii şi n-ai vrea să le faci rău.”

„Iar tu mă cunoşti pe mine, dacă nu te-ncrezi în inima mea, ştii că poţi să te-ncrezi în cuvintele mele. Nu voi face rău alor mei, dar nu te voi minţi pe tine.”

„Dimpotrivă, ai să mă minţi, dar nici mie nu-mi vei face rău. O să minţi, eu o să mă prefac că te cred, pentru că tu minţi totdeauna cu un scop bun.”

Era un om aspru, îi explica Baudolino lui Nicetas, dar capabil de mari agerimi. „Poţi înţelege simţământul meu de atunci? Nu voiam să distrugă oraşul acela, dar îl iubeam şi-i voiam gloria.”

„Era de ajuns ca tu să te convingi”, zise Nicetas, „că gloria lui avea să sclipească şi mai tare dacă ar fi cruţat oraşul.”

„Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule Nicetas, e ca şi cum ai fi citit în inima mea de atunci. Chiar cu ideea asta în cap mă plimbam eu ca suveica între tabere şi ziduri. Îi lămurisem bine lui Frederic că era de la sine înţeles ca eu să stabilesc câteva contacte cu ai mei, ca şi cum aş fi fost un fel de ambasador, dar bineînţeles că nu le era clar tuturor că puteam să mă mişc fără să dau de bănuit. La Curte erau oameni invidioşi pe familiaritatea mea cu împăratul, ca episcopul din Spira{27} şi un anume conte Ditpold, pe care toţi îl numeau Episcopeasa, poate numai pentru că era blond la păr şi rozaliu la faţă ca o fetişcană. Poate că nu se-ncurcase cu episcopul, ba chiar vorbea mereu de o anume Tecla pe care o lăsase acolo, în Nord. Cine ştie... Era frumos, dar din fericire era şi prost. Şi tocmai aceştia, chiar şi acolo în tabără, puneau să fiu urmărit de iscoadele lor şi se duceau şi-i spuneau împăratului că în noaptea din ajun fusesem văzut încălecând zidurile şi vorbind cu cei din oraş. Din fericire, împăratul îi trimitea la dracu', întrucât ştia că spre ziduri eu mă duceam ziua, nu noaptea.”

În sfârşit, Baudolino se ducea până la ziduri, şi chiar şi înăuntrul lor. Prima dată nu fu uşor, pentru că alergă în goană către porţi, începu s-audă cum şuiera o piatră - semn că în oraş începeau să economisească săgeţile, şi foloseau praştii, care încă de pe timpurile lui David se dovediseră la îndemână şi nu prea costisitoare. Trebui să strige în graiul popular de pe la Frascheta, făcând semne largi cu mâinile dezarmate, şi mare noroc că fusese recunoscut de Trotti.

„Hei, Baudolino”, îi strigă Trotti de sus, „vii să te uneşti cu noi?”

„N-o face pe mintosul, Trotti, ştii că eu sunt de partea cealaltă. Dar sigur că nu mă aflu aici cu intenţii rele. Dă-mi drumul să intru, căci vreau să-mi salut tatăl. Îţi jur pe Sfânta Fecioară că nu voi spune un cuvânt din ce-am să văd!”

„Mă încred. Deschideţi poarta, hei, n-aţi înţeles, voi, ăia de-acolo, ori sunteţi bolunzi la cap? Asta-i un prieten. Sau aproape prieten. Vreau să spun că e unul de-ai lor care-i de-ai noştri, adică unul de-ai noştri care-i cu ei, în fine, deschideţi odată poarta aia ori vă dau eu una-n dinţi?”

„Bine, bine”, ziceau luptătorii aceia cam buimaci, „aici nu se mai înţelege care-i de-aici şi care-i de-acolo, ieri a ieşit unu', îmbrăcat în aşa fel că părea din Pavia...”

„Taci din gură, vită”, striga Trotti. Şi „Ha, ha, ha”, râdea-n barbă Baudolino, intrând, „aţi trimis spioni în tabăra noastră... Stai liniştit, am spus că nu văd şi n-aud...”

Şi iată-l pe Baudolino îmbrăţişându-l din nou pe Gagliaudo - încă în putere şi uscat, aproape reîntărit de ajunare - în faţa puţului