din piaţeta de dincolo de ziduri: iată-l pe Baudolino reîntâlnindu-l pe Ghini şi pe Scaccabarozzi în faţa bisericii; iată-l că întreabă la birt unde e Squarciafichi, şi ceilalţi plâng şi-i spun că l-a nimerit în gât o săgeată genoveză cu ţepuşă chiar la ultimul asalt, şi plânge şi Baudolino, căruia războiul nu-i plăcuse niciodată, iar acum iată-l pe Baudolino cum în piaţa principală, frumoasă, largă şi luminată de soarele de martie, îi vede şi pe copii cum poartă coşuri mari cu pietre, ca să întărească apărarea, şi urcioare cu apă la cei de pază, şi-i place spiritul acela neîmblânzit care a pus stăpânire pe toţi cetăţenii; iată-l pe Baudolino cum se-ntreabă cine sunt toţi oamenii aceia care umplu Alexandria ca şi cum ar fi la o petrecere de nuntă, iar prietenii îi spun că tocmai aceea e nenorocirea, că de frica armatei imperiale au venit aici fugarii din toate satele din jur, şi că cetatea are ea multe braţe, dar şi prea multe guri de hrănit; iată-l colo pe Baudolino cum admiră noua catedrală, şi n-o fi ea aşa de mare, dar e bine făcută, şi zice: ia te uită, are până şi timpan cu un pitic pe tron, şi toţi în jurul lui fac: eh, eh, de parcă ar spune vezi de ce suntem în stare, însă, blegule, ăla nu e un pitic, e Domnul Nostru Isus Hristos, poate nu-i făcut aşa de bine, dar, dacă Frederic sosea mai târziu cu o lună, găseai toată Judecata de Apoi cu bătrânii din Apocalips; uite-l pe Baudolino cum cere măcar un pahar din vinu' ăla bunul şi toţi îl privesc ca şi cum ar veni din tabăra imperialilor, pentru că-i clar că vin, bun sau rău, nu se mai află nici o picătură, e primul lucru care se dă răniţilor pentru a-i ţine pe picioare şi rudelor celor morţi ca să nu se gândească prea mult la ei; şi iată-l pe Baudolino că vede-n juru-i feţe scofâlcite şi întreabă cât vor mai putea să reziste, şi aceia fac semne înălţându-şi ochii în sus ca să spună că acestea-s lucruri ce sunt în mâinile Domnului; şi, în fine, iată-l pe Baudolino cum îl întâlneşte pe Anselmo Medico, cel care comandă peste cinci sute de fanţi din Piacenza care au alergat să dea o mână de ajutor aici, la Civitas Nova, şi Baudolino se bucură de dovada asta de solidaritate, iar prietenii săi, Guasco, Trotti, Boidi şi Oberto del Foro spun că acest Anselmo e unul care ştie să se bată la război, dar piacentinii sunt singurii, liga ne-a stârnit să ne ridicăm, iar acum îi doare în boaşe de noi, comunele italiene sunt cele pe care le ştii, dacă ieşim vii din asediul ăsta, de acum înainte nu mai datorăm nimic nimănui, să aibă ei de-a face cu împăratul, şi amen.

„Dar genovezii, cum de sunt acum împotriva voastră dacă v-au ajutat să construiţi oraşul, şi încă şi cu galbeni sunători?”

„Păi genovezii lor ştiu să-şi facă afacerile, fii liniştit, acum sunt cu împăratul pentru că le convine, ei ştiu că oraşul, odată ce există, nu dispare nici măcar dacă-l dărâmă de tot, cum a fost cu Lodi şi cu Milano. Aşa că aşteaptă ce vine după aceea, iar după aceea ce mai rămâne din oraş lor tot le mai serveşte ca să controleze căile de trecere, şi măcar plătesc ca să-şi scoată ajutorul dat ca să se dărâme, încaltea e tot ban care circulă, iar ei sunt mereu amestecaţi peste tot.”

„Baudolino”, îi spunea Ghini, „tu abia ai sosit şi n-ai apucat să vezi asalturile din octombrie şi pe cele din ultimele săptămâni. Ăştia stăruie, nu numai arcaşii genovezi, ci şi cei boemieni, cu mustăţile aproape albe, care dacă apucă să pună scara, pe urmă să-i arunci jos e o muncă grea... E-adevărat că, după mine, au murit mai mulţi de-ai lor decât de-ai noştri, pentru că, deşi au berbeci şi pisici, au luat şi bolovani destui în ţeastă. Dar, oricum, e greu, şi strângem cureaua.”

„Am primit un mesaj”, zise Trotti, „că trupele ligii se mişcă-ncoace şi vor să-l surprindă pe împărat din spate. Tu nu ştii nimic?”

„Am auzit şi noi spunându-se astea, şi de aceea Frederic vrea să vă facă să cedaţi mai înainte. Voi...”, şi făcea un gest rotind degetul mare şi arătătorul, „voi, cu predarea, aşa, nici prin cap nu vă trece, nu?”

„Păi închipuie-ţi. Noi avem căpăţâna mai tare decât bibilica.”

Şi aşa, timp de câteva săptămâni, după fiecare harţ, Baudolino se întorcea acasă, măcar ca să facă socoteala morţilor, dacă nu de altceva (şi Panizza? Şi Panizza, şi era băiat bun) şi apoi se întorcea să-i spună lui Frederic că aceia, de predat, nu se predau nicicum. Frederic nu mai blestema şi se mulţumea să spună: „Şi ce pot să fac eu?” Era clar că se căia acum că se vârâse-n încurcătura aceea, oastea i se destrămase, ţăranii ascundeau grâul şi vitele în pădure sau şi mai rău, în mlaştini, nu te puteai duce nici mai la nord, nici mai la est, ca să nu dai peste vreo avangardă a ligii - în fine, nu că bădăranii ăia erau mai viteji decât cei din Crema, dar când e ghinion e ghinion. Însă nu putea să plece îndărăt, pentru că şi-ar fi pierdut obrazul pentru totdeauna.

Cât despre salvarea obrazului, Baudolino înţelesese, dintr-o menţiune pe care împăratul o făcuse într-o zi la profeţia aceea a lui de copil, când îi convinsese pe tertonezi să se predea, că numai dacă ar fi putut să profite de un semn al cerului, unul oricare, ca să poată spune urbi et orbi, adică lumii, că cerul era acela care-i sugera să se-ntoarcă acasă, ar fi ţinut seama de prilej...

Într-o zi, pe când Baudolino vorbea cu asediaţii, Gagliaudo îi zisese: „Tu, care eşti atât de învăţat şi ai studiat pe cărţi unde-i scris totul, ţie nu-ţi vine în minte vreo idee, ca să se ducă toţi acasă, că a trebuit