Şi iată că lui Baudolino îi veni o idee minunată, şi imediat întrebă dacă se mai inventase galeria aceea falsă despre care vorbea Trotti cu câţiva ani mai înainte, aceea despre care duşmanul trebuia să creadă că-l duce drept în oraş, şi în schimb îl ducea pe invadator într-o capcană. „Dar cum nu”, zise Trotti, „Vino să vezi. Uită-te, galeria se deschide colo jos în tufişul ăla, la vreo două sute de paşi de ziduri, chiar dedesubtul unui trunchi de coloană care pare că-i acolo de o mie de ani, dar am adus-o de la Villa del Foro. Şi cine intră pe acolo ajunge aici, în spatele grătarului aceluia, de unde se vede birtul ăsta, şi nimic altceva.”

„Şi cum iese unul, cum îi daţi la cap, nu?”

„Faptul e că, de obicei, într-o galerie atât de strâmtă, încât, pentru a face să treacă toţi asediatorii, ar trebui câteva zile bune, se pune să intre numai o ceată de oameni, care trebuie să ajungă la porţi şi să le deschidă. Acuma, lăsând la o parte că nu ştim cum să-i vestim pe duşmani că există galeria, când ai omorât cel mult douăzeci sau treizeci de creştini ai lui Dumnezeu, merita să ne trudim atâta cu ea? E doar aşa, o răutate, şi basta.”

„Asta dacă vrei să-i dai cuiva la cap. Dar acum ascultă scena asta pe care mi se pare c-o văd cu ochii mei: imediat ce ăia au intrat în oraş, aud sunând nişte trâmbiţe, şi printre luminile a zece făclii, de după colţul ăla de colo iese un om cu barbă mare, albă şi cu mantie albă, pe un cal alb, cu o cruce mare albă în mână şi strigă: cetăţeni, cetăţeni, treziţi-vă, căci duşmanu-i aici, şi-n momentul acela - mai înainte ca invadatorii să se fi hotărât să facă un pas -, ies ai noştri pe la ferestre şi pe acoperişuri, cum spuneai tu. Şi, după ce i-au capturat, toţi ai noştri se pun în genunchi şi strigă că omul ăla era Sfântul Petru care ocrotea oraşul, şi-i vâră la loc pe imperiali în galerie, zicându-le: mulţumiţi-i lui Dumnezeu că vă dăruim viaţa, mergeţi şi povestiţi în tabăra lui Barbăroşie al vostru că Oraşul Nou al papei Alexandru e ocrotit de Sfântul Petru în persoană...”

„Iar Barbarossa crede-ntr-o gogoaşă de felul ăsta?”

„Nu, fiindcă nu-i prost, dar, pentru că nu-i prost, se va preface, pentru că are mai multă poftă să termine decât voi.”

„Să zicem că-i aşa. Şi cine o să descopere galeria?”

„Eu.”

„Şi unde găseşti tu prostu' ăla care să vrea să intre?”

„Eu l-am şi găsit, şi-i atât de prost, încât vine la sigur, şi-i atât de scârbos, încât chiar şi-o merită, mai ales că suntem înţeleşi că nu omorâţi pe nimeni.”

Baudolino se gândea la înfumuratul acela de contele Ditpold, iar pentru a-l împinge pe Ditpold să facă ceva era de-ajuns să-i dai de înţeles că-i dăuna lui Baudolino. Nu rămânea decât să-l facă pe Ditpold să afle că există o galerie şi că Baudolino nu voia să fie descoperită. Cum? Foarte uşor, mai ales că Ditpold pusese nişte iscoade pe urmele lui Baudolino.

Când se-nnoptase deplin, întorcându-se către tabără, Baudolino o luă mai întâi printr-o mică rarişte, apoi se-afundă în pădure, dar abia ajuns între copaci, se opri să se uite îndărăt, exact la timp ca să vadă, la lucirea lunii, o umbră sprintenă care luneca aproape de-a buşilea în câmp deschis. Era un om pe care contele Ditpold îl pusese să se ţină după el. Aşteptă între copaci până ce iscoada veni aproape să se izbească de el, îi puse sabia în piept şi, în timp ce acela se bâlbâia acum de spaimă, îi spuse în flamandă: „Te recunosc, eşti unul dintre cei din Brabant. Ce făceai aici, afară din tabără? Vorbeşte, sunt un ministerial al împăratului!”

Acela spuse ceva de o poveste cu femei şi reuşi chiar să fie convingător. „Bine”, îi spuse Baudolino, „în orice caz e un noroc că te afli aici. Urmează-mă, am nevoie de cineva care să-mi apere spatele în timp ce fac eu un lucru.”

Pentru acela era mană cerească, nu numai că nu fusese dat de gol, dar putea continua să spioneze braţ la braţ cu urmăritul. Baudolino ajunse la tufişul despre care îi vorbise Trotti. Nu trebui să se prefacă, pentru că trebuia cu adevărat să bâjbâie ca să descopere fragmentul de coloană, în timp ce bodogănea ca pentru sine despre un secret pe care tocmai i-l şoptise unul dintre informatorii săi. Găsi trunchiul de coloană, care arăta într-adevăr de parcă crescuse acolo, la un loc cu arbuştii, se căzni întru câtva în jurul lui, curăţând frunzişul de pe jos, până ce descoperi dedesubt un grătar. Îi ceru celui din Brabant să-l ajute să-l dea la o parte: dedesubt erau trei trepte. „Acum ascultă”, îi spuse el brabantezului: „Tu coboară acolo şi mergi înainte, până ce galeria ce trebuie să fie acolo dedesubt ajunge la capăt. La sfârşitul tunelului poate o să vezi nişte lumini. Priveşte bine ceea ce vezi şi să nu uiţi nimic. Apoi întoarce-te şi spune-mi. Eu stau aici şi-ţi apăr spatele.”

Aceluia i se păru firesc, chiar dacă supărător, ca un stăpân mai întâi să-i ceară să-i păzească spatele şi apoi să i-l apere el pe al lui, în timp ce-l trimitea într-un loc primejdios. Dar Baudolino ridicase sabia, bineînţeles, ca să-i apere spatele, totuşi cu stăpânii nu puteai şti niciodată. Iscoada îşi făcu semnul crucii şi porni. Când se întoarse, după vreo douăzeci de minute, povesti pe nerăsuflate ceea ce Baudolino ştia, şi anume că la capătul tunelului era un grătar de fier, nu foarte greu de smuls, după care se vedea o pieţişoară singuratică, şi că în felul ăsta galeria aceea ducea chiar în mijlocul oraşului.

Baudolino întrebă: „A trebuit