să coteşti sau ai mers lot timpul drept înainte?” „Drept”, zise acela. Iar Baudolino, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine: „Deci ieşirea-i la câteva zeci de metri de porţi. Vânzătorul acela avea dreptate...” Apoi către brabantez: „Ai înţeles şi tu ce am descoperit. Prima dată când o să fie un asalt la ziduri, o mână de oameni curajoşi poate să intre în oraş, să-şi facă drum către porţi şi să le deschidă, ajunge doar ca afară să fie o altă ceată gata să intre. Norocul meu e făcut. Dar tu nu trebuie să spui nimănui ce-ai văzut în noaptea asta, pentru că nu vreau ca altcineva să profite de descoperirea mea.” Îi întinse cu un aer darnic o monedă, iar preţul tăcerii era atât de ridicol, încât, dacă nu din fidelitate faţă de Ditpold, cel puţin din răzbunare, iscoada avea să alerge-n graba mare să-i povestească totul.

Puţin ne lipseşte să ne închipuim ce trebuia să se întâmple. Crezând că Baudolino voia să ţină noutatea aceea ascunsă, ca să nu le dăuneze prietenilor săi asediaţi, Ditpold alergase la împărat să-i spună că iubitul său fiu vitreg a descoperit o intrare în oraş, dar se ferea straşnic s-o spună. Împăratul îşi înălţase ochii la cer ca pentru a spune: binecuvântat e şi băiatul ăsta, apoi îi spusese lui Ditpold bine, îţi ofer gloria, mai pe la asfinţit îţi rânduiesc un contingent pregătit de asalt chiar în faţa porţii, poruncesc să se pună câteva baliste şi câţiva berbeci în apropierea tufişului, în aşa fel încât, atunci când tu te vâri în galerie cu ai tăi, e-aproape întuneric şi nu-ţi vâri degetele-n ochi, intri în cetate, deschizi porţile pe dinlăuntru şi de la o zi la alta ai devenit un erou.

Episcopul de Spira ceru imediat comanda trupei de dinaintea porţii, pentru că Ditpold, zicea el, era ca şi cum ar fi fost fiul său, şi ne închipuim ce-a urmat.

Aşa încât, atunci când în după-amiaza zilei de Vinerea Patimilor Trotti văzu că imperialii se pregăteau în faţa porţii, şi chiar când se lăsa întunericul, înţelesese că era vorba de o paradă ca să-i distragă pe asediaţi, şi că în spatele ei se afla gheara lui Baudolino. Apoi, discutând despre asta numai cu Guasco, cu Boidi şi cu Oberto del Foro, se îngrijise să facă rost de un Sfânt Petru cât mai potrivit şi se oferise unul dintre consulii care fuseseră la început, Rodolfo Nebia, care avea asemănarea fizică cerută. Pierduseră numai vreo jumătate de oră ca să discute dacă arătarea trebuia să ţină în mână crucea sau mult vestitele chei, înclinând apoi pentru cruce, care se vedea mai bine chiar şi când se îngâna ziua cu noaptea.

Baudolino stătea la mică distanţă de porţi, sigur că bătălia nu avea să se dea, pentru că mai înainte cineva avea să iasă din galerie să aducă vestea ajutorului ceresc. Şi, într-adevăr, după ce trecu timp numai cât ai zice de trei ori Tatăl nostru, Ave şi Gloria, din interiorul zidurilor se auzise o mare buluceală, o voce care tuturora li se păru supraomenească striga: „Alarmă, alarmă, credincioşii mei alexandrini”, şi un tumult de glasuri pământeşti vocifera: „E Sfântul Petru, oh, minune, minune!”

Dar iată că tocmai acolo ceva se pusese de-a curmezişul. Cum aveau să-i explice ei mai apoi lui Baudolino, Ditpold si ai lui fuseseră prinşi la repezeală şi toţi tăbărâseră pe ei ca să-i convingă că le apăruse Sfântul Petru. Ar fi căzut pesemne cu toţii în capcană, dar nu şi Ditpold, care ştia foarte bine de la cine-i venea revelaţia galeriei şi - prost, dar nu până-ntr-atâta - îi trecuse prin cap ideea că Baudolino îşi bătuse joc de el. Atunci se eliberase din încleştarea celor care-l capturaseră, o luase pe o ulicioară, strigând cu un glas aşa de ascuţit, că nimeni nu înţelegea În ce limbă vorbeşte, iar la lumina amurgului credeau toţi că era unul de-ai lor. Însă, atunci când ajunse sus pe ziduri, fu limpede că se adresa asediatorilor, şi ca să-i înştiinţeze că era vorba de o capcană - nu se-nţelegea bine de ce anume voia să-i ferească, dat fiind că cei de afară, dacă poarta nu se deschidea, n-aveau să intre şi, prin urmare, riscau prea puţin. Dar nu contează, tocmai pentru că era prost, acel Ditpold avea curaj şi stătea pe culmea zidurilor agitându-şi spada şi sfidându-i pe toţi alexandrinii. Aceştia - aşa cum vor regulile unui asediu - nu puteau admite ca un duşman să atingă zidurile, fie şi trecând de pe dinăuntru; şi, mai presus de asta, doar ştiau ce-i cu capcana, iar ceilalţi se vedeau aşa deodată cu un germanic la ei acasă ca şi cum n-ar fi fost nimic. Aşa încât careva socoti de cuviinţă să-i vâre lui Ditpold o suliţă-n spate, aruncându-l jos în afara bastioanelor.

La vederea prea-iubitului său tovarăş care cădea fără viaţă la poalele donjonului, episcopul de Spira orbise de furie şi poruncise asaltul. Într-o situaţie normală, alexandrinii s-ar fi comportat ca de obicei, ţintindu-i pe năvălitori din înaltul fortificaţiilor, însă, pe când duşmanii se grămădeau la porţi, zvonul că apăruse Sfântul Petru salvând oraşul dintr-o încercuire se răspândise de mult, precum şi zvonul că se pregătea să-l călăuzească spre un rezultat victorios. De aceea, Trotti se gândise să tragă folos din echivocul acela şi-l trimisese pe Sfântul Petru al lui cel fals să iasă primul, trăgându-i după el pe toţi ceilalţi.

În fine, scorneala lui Baudolino, care ar fi trebuit să întunece minţile asediatorilor, le întunecă pe cele ale asediaţilor: alexandrinii, cuprinşi de avânt mistic şi de un extaz din cale-afară de războinic, se aruncau ca nişte fiare asupra imperialilor - şi într-un mod atât de lipsit de orice ordine şi contrar regulilor artei belice, încât episcopul de Spira şi cavalerii săi, buimaci, dădură înapoi şi se retraseră şi cei care împingeau turnurile cu arcaşi genovezi, lăsându-le chiar la marginile tufişului fatal. Pentru alexandrini era ca o invitaţie la nuntă: deîndată Anselmo Medico cu piacentinii lui o