luaseră prin galerie, care abia acum se dovedea a fi iarăşi bună, şi ieşise în spatele genovezilor cu un grup de viteji care purtau ţepuşe pe care înşiraseră cocoloaşe mari de păcură arzândă. Şi iată că turnurile genoveze luau foc ca nişte butuci în vatră. Arcaşii încercau să se arunce de mai sus, dar cum atingeau pământul, alexandrinii erau acolo ca să-i lovească cu bâtele în cap, un turn se înclinase mai întâi, apoi se prăbuşise ajungând să împrăştie flăcări printre călăreţii episcopului, caii păreau înnebuniţi, dând peste cap şirurile imperiale, iar cei care erau călări contribuiau la dezordine, deoarece străbăteau şirurile călăreţilor strigând că soseşte Sfântul Petru în persoană, şi poate şi Sfântul Pavel, iar câte unii îi văzuseră pe Sfântul Sebastian şi pe Sfântul Tarcisiu - în fine, tot Olimpul creştin se dăduse de partea oraşului aceluia urât de toţi.

În timpul nopţii, câţiva aduceau în tabăra imperială, acum în mare doliu, cadavrul înaltului prelat din Spira, lovit pe la spate în timp ce fugea. Frederic trimisese să-l cheme pe Baudolino şi-l întrebase ce legătură avea el cu povestea asta şi ce ştia despre ea, iar Baudolino ar fi vrut să-l înghită pământul, pentru că în seara aceea muriseră mulţi milites viteji, între care Anselmo Medico din Piacenza, şi bravi pedestraşi, şi bieţi oşteni de rând, şi totul din pricina planului aceluia al lui — care ar fi trebuit să rezolve totul fără să fi atins cuiva un fir de păr.

„Sunt un nefericit, părinte al meu”, zicea el, „mi-e silă de sânge, voiam să-mi păstrez mâinile curate şi să cruţ atâţia alţi morţi, şi iată ce măcel am pus la cale, morţii aştia sunt toţi pe conştiinţa mea!”

„Blestemat să fii tu sau cine ţi-a dat planul peste cap”, răspunse Frederic, care părea mai mult îndurerat decât mâniat, „pentru că - să nu spui nimănui - pretextul acela mi-ar fi fost la îndemână. Am primit ştiri proaspete, liga se pune în mişcare, poate chiar mâine va trebui să ne batem pe două fronturi. Sfântul Petru al tău i-ar fi convins pe soldaţi, dar acum au murit prea mulţi oameni, şi baronii mei sunt cei care cer răzbunare. Ei spun că-i momentul potrivit ca să le dăm o lecţie celor din oraş, pe care era de ajuns să-i vezi când au ieşit, erau mai slabi decât noi şi au făcut chiar ultima lor sforţare.”

Era de-acum Sâmbăta Paştelui. Aerul era călduţ, câmpurile se împodobeau cu flori, iar copacii fremătau voioşi. Toţi înjur erau trişti ca de înmormântare, imperialii pentru că fiecare zicea că era timpul să atace şi nici unul n-avea poftă, alexandrinii pentru că, mai ales după strădania ultimei lor ieşiri, erau cu sufletul în al nouălea cer şi cu burţile bălăbănindu-se pe picioare. Aşa că rodnica minte a lui Baudolino se puse din nou pe treabă.

Călări din nou către ziduri, şi-i găsi pe Trotti, pe Guasco şi pe ceilalţi căpitani foarte încruntaţi. Ştiau şi ei de sosirea ligii, dar ştiau din sursă sigură că diferitele comune erau foarte împărţite între ele în privinţa a ce aveau de făcut, şi foarte nesigure dacă să-l atace cu adevărat pe Frederic.

 

„Pentru că - fii foarte atent, domnule Nicetas, căci acesta-i un lucru foarte subtil pe care poate bizantinii nu-s aşa de ascuţiţi la minte ca să-l priceapă - pentru că, spuneam, una era să te aperi atunci când împăratul te asedia, şi alta era să ieşi la bătaie din proprie iniţiativă. Adică, dacă taică-tu te bate cu cureaua, ai şi tu dreptul să-ncerci s-o apuci ca să i-o smulgi din mână - şi-nseamnă apărare -, dar, dacă tu eşti cel care ridică mâna asupra tatălui tău, atunci e paricid. Şi, odată ce ai fost definitiv lipsit de respect faţă de sacrul şi romanul împărat, ce-ţi mai rămâne ca să ţină la un loc comunele din Italia? Înţelegi, domnule Nicetas, ei erau în situaţia că abia făcuseră bucăţi trupele lui Frederic, dar continuau a-l recunoaşte ca pe unicul lor stăpân sau, altfel spus, nu-l voiau în calea lor, dar era vai şi amar dacă n-ar fi existat: s-ar fi omorât unii cu alţii fără ca măcar să mai ştie dacă făceau bine sau rău, căci criteriul binelui şi al răului era, la urma urmelor, împăratul.”

„Aşadar”, zicea Guasco, „lucrul cel mai bun ar fi dacă Frederic ar părăsi deîndată asediul Alexandriei, şi te asigur că l-ar lăsa comunele să treacă şi să ajungă la Pavia.” Dar cum să-i îngădui să salveze aparenţele? Cu semnul cerului deja încercaseră, alexandrinii avuseseră o mare satisfacţie, dar se aflau din nou în situaţia dinainte. Poate că ideea cu Sfântul Petru fusese prea ambiţioasă, observă atunci Baudolino, şi apoi o viziune sau o apariţie, ce-o fi ea, este şi nu este, şi a doua zi e uşor s-o dezminţi. Şi, în sfârşit, de ce să-i deranjăm pe sfinţi? Mercenarii aceia erau oameni care nu credeau nici în Atotputernicul, singurul lucru în care credeau era burta plină şi păsăroiul ridicat...

„Ia gândeşte-te”, zise atunci Gagliaudo, cu înţelepciunea aceea pe care Domnul - cum fiecare ştie — o dă numai poporului, „ia gândeşte-te că imperialii capturează una dintre vacile noastre şi-o găsesc aşa de plină de grâu, că burta îi e mai-mai să plesnească. Atunci Barbarossa şi ai lui cred că noi mai avem mult de mâncat şi de rezistat în sculasculorum, şi iacătă că atunci stăpânii înşişi şi soldaţii lor or să spună hai să plecăm, că, dacă nu, Paştele ălălalt o să ne găsească tot aici...”

„N-am mai auzit o idee mai prostească decât asta”, zise Guasco, iar Trotti îi dădu dreptate, atingându-şi fruntea cu un deget, ca pentru a spune că bătrânul era de-acum cam într-o ureche. „Iar dacă ar mai exista vreo vacă vie, am fi mâncat-o noi şi crudă”, adăugă Boidi.

„Nu pentru că ăsta de-aici e taică-meu, dar ideea nu mi se pare deloc de aruncat”, zise Baudolino. „Poate că aţi uitat, dar o vacă mai există,