„Problema-i dacă-ţi dau eu vita, ţie, vită”, sări atunci ca ars Gagliaudo, „pentru că-i clar că pentru a vedea dacă-i plină de grâu, imperialii trebuie nu doar s-o găsească, dar să-i şi scoată măruntaiele, iar pe Rosina mea n-am tăiat-o tocmai pentru că mie şi maică-tii ni-e ca o fiică pe care Domnul ne-a dat-o, aşa că n-o atinge nimeni, mai degrabă la măcelar te duc pe tine, care lipseşti de-acasă de treizeci de ani, pe când ea a fost mereu aci fără să aibă gărgăuni la cap.”

Guasco şi ceilalţi, care cu un minut mai înainte credeau că ideea aceea era demnă de un nebun, abia ce Gagliaudo se opuse, se convinseră deîndată că era tot ce se putea gândi mai bine şi se bătură morţiş să-l convingă pe bătrân că-n faţa sorţii oraşului îţi sacrifici până şi propria vacă, şi nu era de nici un folos să zici că mai bine pe Baudolino, pentru că, dacă-i scoteai maţele lui Baudolino nu se convingea nimeni, în timp ce scoţând maţele vacii, poate că Barbarossa lăsa cu adevărat baltă totul. Iar cât despre grâu, nu era chiar aşa să-l risipeşti, dar, adună de ici un pic, de colo un pic, atâta cât s-o îngraşe bine pe Rosina, se mai găsea şi fără prea multă grijă, să fie grâu curat, pentru că, odată ce s-ar găsi în stomac, ar fi greu pentru cineva să spună dacă era grâu sau tărâţă şi fără să mai ai grijă să cerni căreţii sau cariii de făină, cum le zice, căci pe timp de război tot aşa se face şi pâine.

„Haide, Baudolino”, zise Nicetas, „n-o să-mi spui acuma că stăteaţi cu toţii gata să luaţi în serios un lucru de râs ca ăsta.”

„Nu numai că-l luam în serios, dar cum o să vezi mai departe, l-a luat în serios şi împăratul.”

Povestea s-a întâmplat chiar aşa. Anume că spre ora a treia din Sâmbăta aceea a Paştelui, toţi consulii şi persoanele mai de vază din Alexandria se aflau sub un portic unde zăcea o vacă mai slabă şi mai muribundă decât îţi puteai închipui, cu părul numai smocuri pe piele, cu picioarele ca două stinghii, cu mamelele care păreau nişte urechi şi cu urechile ca nişte sfârcuri, cu privirea stinsă, cu coarnele, şi ele aplecate, iar restul mai mult oase decât trunchi, mai mult o fantomă, decât o vită, un fel de vacă de Totentanz, vegheată cu dragoste de mama lui Baudolino, care o mângâia pe cap spunându-i că la urma urmei era mai bine aşa, căci avea să termine de suferit, şi asta după ce o să mănânce bine, şi deci mai bine decât stăpânii ei.

Alături, continuau să sosească săculeţi cu boabe şi seminţe, adunaţi de pe unde se nimerea, pe care Gagliaudo îi tot punea sub botul bietului animal, îndemnându-l să mănânce. Dar vaca se uita acum la lume cu o detaşare îndurerată şi nici măcar nu-şi mai amintea ce vasăzică să rumegi. Aşa că, până la urmă, câţiva binevoitori o ţinură bine de picioare, alţii de cap, iar alţii îi deschiseră botul cu forţa şi, pe când mugea ea slab, a refuz, îi vârau boabele pe gât, cum se îndoapă gâştele. Apoi, poate că din instinct de conservare sau, ca însufleţită de amintirea unor vremuri mai bune, vita începu să amestece cu limba toată bunătatea aceea dată de Dumnezeu şi, mai din proprie voinţă, mai cu ajutorul celor de faţă, începu să şi înghită.

N-a fost o masă prea veselă şi de mai multe ori li se păru tuturor că Rosina era gata-gata să-şi dea sufletul ei de vită lui Dumnezeu, asta pentru că mânca de parcă făta, între două gemete. Dar, până la urmă, forţa ei vitală birui, vaca se puse pe cele patru picioare şi continuă să mănânce singură, băgându-şi botul direct în sacii care-i erau aduşi. De fapt, ceea ce vedeau ei în faţa ochilor era o vacă foarte ciudată, istovită şi melancolică, cu oasele de pe greabăn ieşite în afară şi ascuţite de parcă voiau să-i iasă prin pielea care le strângea şi cu burta, dimpotrivă, îmbelşugată şi rotundă, hidropică şi întinsă de parcă era grea cu vreo zece viţei.

„Nu poate să meargă, nu poate să meargă”, scutură din cap Boidi, în faţa minunăţiei aceleia foarte triste, „Până şi un prost îşi dă seama că vita asta nu-i grasă, e numai o piele de vacă înlăuntrul căreia s-a îndesat mâncarea...”

„Şi dac-ar crede-o grasă”, zicea Guasco, „cum ar putea s-accepte ideea că stăpânul ei o mai duce şi afară la păscut, cu riscul să-şi piardă şi viaţa, şi avutul?”

„Prieteni”, zicea Baudolino, „Nu uitaţi că ălora, oricine or fi cei care or găsi-o, le e o foame atât de mare, că n-or să mai stea să se uite dacă-i grasă colea şi slabă colea.”

Avea dreptate Baudolino. Către ora a noua, Gagliaudo abia apucase să se depărteze de poartă, într-o poiană la o jumătate de leghe de ziduri, că şi ieşise din crâng o ceată de boemieni care, desigur, se duceau după păsărele, dacă mai exista vreo păsăruică vie prin părţile acelea. Văzură vaca, fără să-şi creadă ochilor lor înfometaţi se aruncară asupra lui Gagliaudo, el ridică deîndată mâinile, îl târâră cu vită cu tot către tabere. Foarte repede se adunase în jurul lor o mulţime de războinici cu obrajii scofâlciţi şi cu ochii ieşiţi din cap, iar bietei Rosina îi fusese imediat tăiat gâtul de către unul din Como care-şi cunoştea meseria, şi-n timpul cât ţi-ar trebui ca să zici „amen”, adineauri era vie, iar după aceea era moartă. Gagliaudo lăcrima cu-adevărat şi prin urmare scena le părea tuturor demnă de crezământ.

Când deschiseră pântecele animalului, se întâmplă ceea ce trebuia să se-ntâmple: toată mâncarea aceea fusese înghiţită aşa de grabnic, că acum se-mprăştia