pe jos de parcă rămăsese întreagă şi păru evident tuturor că era vorba de grâu. Uimirea fu aşa de mare, că le întrecu pofta şi în orice caz foamea nu le luase acelor oameni de arme şi ultima brumă de judecată: faptul că într-un oraş asediat până şi vacile puteau să benchetuiască în halul acela, era împotriva oricărei reguli omeneşti sau divine. Un zbir, dintre înfometaţii aflaţi de faţă, ştiu să-şi ţină în frâu instinctele şi hotărî că despre minunea aceea trebuiau informaţi şi comandanţii săi. Pe scurt, vestea ajunse la urechile împăratului, pe lângă care Baudolino stătea aparent fără nici o treabă, însă foarte încordat şi fremătând în aşteptarea evenimentului.

Carcasa Rosinei şi o pânză în care fusese adunat grâul împrăştiat şi cu Gagliaudo pus în lanţuri au fost duse şi înfăţişate lui Frederic. Moartă şi desfăcută în două, vaca nu mai părea nici grasă, nici slabă, iar singurul lucru care se vedea erau toate grăunţele alea pe dinăuntrul şi pe dinafara burţii ei. Un semn pe care Frederic nu-l minimaliză, de aceea îl întrebă imediat pe sătean: „Cine eşti, de unde vii, a cui e vaca aceea?”, iar Gagliaudo, chiar dacă nu-nţelesese nici un cuvânt, răspunse în cea mai curată vulgară de prin Palea, nu ştiu, n-am fost eu, n-am nici o legătură, treceam pe-acolo din întâmplare şi vaca aia e prima dată când o văd, ba, mai mult, dacă nu-mi spuneai tu, nici nu ştiam că-i o vacă. Fireşte, nici Frederic nu-nţelegea şi i se adresă lui Baudolino: „Tu cunoşti limba asta de vite, spune-mi ce anume zice.”

Scenă dintre Baudolino şi Gagliaudo, traducere: „El zice că de vacă nu ştie nimic, că un ţăran bogat din oraş i-a dat-o s-o ducă la păscut şi că asta-i tot.”

„Da, pe dracu', dar vaca-i plină de grăunţe, întreabă-l cum de-i aşa.”

„El spune că toate vacile, după ce au mâncat, şi înainte de a fi mistuit, sunt pline cu ceea ce au mâncat.”

„Spune-i să nu facă pe prostul, ca să nu-l atârn de gât în copacul de colo! În târgul ăla, în închipuirea aia de oraş de tâlhari ei dau totdeauna grăunţe la vaci?”

Gagliaudo: „Dân absenţă di fân şi dân absenţă de paie, numai acuma la vite să dă grăunţă... Şâ chichere.”

Baudolino: „Zice că nu, numai acum că e lipsă de fân, din cauza asediului. Şi că nu-i numai grâu acolo, ci e şi chichere, adică mazăre uscată.”

„Chichere?”

„Erbse, pisa, mazăre.”

„Pe demon, eu o dau s-o ciugulească şoimii mei, şi câinilor s-o ronţăie, ce vrea să spună, că-i penurie de fân şi nu de grâu şi de mazăre?”

„Zice că-n oraş au adunat toate vacile din ţinut, iar acum sunt de mâncat la fripturi pân' la sfârşitul lumii, dar că vacile au consumat tot fânul, că oamenii, dacă pot să mănânce carne, nu mai mănâncă pâine şi nici atât mazăre uscată, deci parte din grăunţele pe care le-au adunat le dau la vaci, zice că nu-i ca aici la noi unde avem de toate, acolo trebuie să se aranjeze şi ei cum pot, pentru că sunt nişte bieţi asediaţi. Şi zice că de-aia i-au dat vaca s-o ducă afară, ca să mănânce şi ea niţică iarbă, pentru că doar lucruri dintr-astea o-mbolnăvesc şi face pamblică la burtă.”

„Baudolino, tu crezi tot ce spune neghiobul ăsta?”

„Eu traduc tot ce spune el, din cele ce-mi aduc aminte din copilăria mea nu sunt sigur dacă vacilor le place să mănânce grâu, dar e sigur că asta era plină de boabe şi ce-am văzut cu ochii nu putem nega.”

Frederic îşi netezise barba, îşi mijise ochii şi se uitase bine la Gagliaudo. „Baudolino”, zisese el apoi, „eu am impresia că pe omul ăsta l-am mai văzut, numai că asta trebuie să fi fost cu mult timp în urmă. Tu nu-l cunoşti?”

„Tată al meu, eu oamenii de prin locurile acestea îi cunosc aproape pe toţi. Dar acum problema nu e să ne întrebăm cine este acest om, ci dacă-i adevărat că-n oraş au toate vacile astea şi tot grâul de care spune el. Pentru că, dacă vrei părerea mea sinceră, ei ar putea să-ncerce să te-nşele, şi să-şi fi ghiftuit cu ultimul lor grâu ultima vacă.”

„Bine ai gândit, Baudolino. Asta chiar că nu mi-ar fi trecut prin cap.”

„Maiestate sacră”, interveni marchizul de Monferrato, „să nu le recunoaştem neciopliţilor ăstora mai multă inteligenţă decât au. Mi se pare că ne găsim în faţa semnului clar că oraşul e mult mai bine aprovizionat decât bănuiam noi.”

„O, da, da”, ziseră într-un glas toţi ceilalţi seniori, iar Baudolino trase de aici încheierea că nu mai văzuse niciodată atâţia oameni de rea-credinţă, toţi la un loc, fiecare recunoscând foarte bine reaua-credinţă a celuilalt. Dar era semn că asediul acela era acum de nesuferit tuturor.

„Şi aşa cred şi eu că trebuie să-mi pară”, zise diplomatic Frederic. „Oastea duşmană ne presează din spate. De-am lua Roboreto ăsta, tot n-am evita înfruntarea celeilalte armate. Nu ne putem nici gândi să escaladăm oraşul şi să ne-nchidem între zidurile acelea, atât de rău făcute, încât demnitatea noastră ar scădea în ochii lumii. De aceea, o, domnilor, iată ce am hotărât: părăsim acest târg mizerabil cu văcarii lui nenorociţi şi să ne pregătim pentru altă luptă. Să fie date poruncile de cuviinţă.”

Şi apoi, ieşind de sub cortul regal, către Baudolino: „Trimite-l acasă pe bătrânul ăsta. Cu siguranţă că-i un mincinos, dar, dacă ar trebui să-i spânzur pe toţi mincinoşii, nici tu n-ai mai fi de mult pe lumea asta.”

„Şterge-o acasă, tată, că ţi-ai ieşit bine totul”, îi şuieră Baudolino printre dinţi lui Gagliaudo, scoţându-i lanţurile, „şi spune-i lui Trotti că-l aştept astă-seară în locul unde ştie el.”

 

Frederic făcu totul în grabă. Nu mai era de strâns nici un fel de cort, în toată harababura aceea de zdrenţe care era acum tabăra asediatorilor. Îi puse pe oameni