în coloană şi porunci să ardă totul. La miezul nopţii, oastea deja mărşăluia pe câmpurile de la Marengo. În fund, la poalele colinelor tortoneze, luceau focuri: acolo aştepta armata ligii.

Cerând îngăduinţă împăratului, Baudolino se depărtase călare în direcţia lui Sale, iar la o răspântie îl găsise aşteptând pe Trotti şi pe doi consuli cremonezi. Făcuseră împreună o milă, până ce ajunseseră la un avanpost al ligii. Acolo, Trotti îl prezentase pe Baudolino celor doi capi ai armatei comunale, Ezzelino da Romano şi Anselmo da Dovara. Urmase un mic conciliu, pecetluit de o strângere de mână. Îmbrăţişându-l pe Trotti (a fost o ispravă frumoasă, mulţumesc, ba-ţi mulţumesc eu ţie), Baudolino se întorsese cât putuse de repede la Frederic, care aştepta la marginea unei rarişti. „E stabilit, tată. Nu vor ataca. N-au nici poftă, nici cutezanţă. O să trecem, iar ei vor saluta în tine pe stăpânul lor.”

„Până la viitoarea înfruntare”, murmură Frederic. „Dar oastea-i istovită, mai întâi vom fi încartiruiţi la Pavia şi-o să fie mai bine. Să mergem.”

Erau primele ceasuri din Sfintele Paşti. De departe, dacă şi-ar fi întors faţa, Frederic ar fi văzut zidurile Alexandriei strălucind de focuri înalte. Se întoarse Baudolino şi le văzu. Ştia că multe flăcări erau cele de la maşinile de război şi de la barăcile imperiale, dar preferă să şi-i închipuie pe alexandrinii care dansau şi cântau ca să-şi sărbătorească victoria şi pacea.

După o milă, întâlniră o avangardă a ligii. Steagul de călăreţi se opri şi formă ca două aripi, prin mijlocul cărora trecură imperialii. Nu se înţelegea dacă făceau asta ca să-i salute sau ca să se ferească pentru că nu se ştie niciodată ce urmează. Câţiva din ligă înălţară armele şi asta putea fi înţeles ca un semn de salut. Sau poate că era un gest de neputinţă, o ameninţare. Împăratul, încruntat, se prefăcu a nu-i vedea.

„Nu ştiu”, zise el, „mie mi se pare că fug, iar ei îmi dau onorul cu armele. Baudolino, fac bine?”

„Faci bine, tată. Nu li te pleci mai mult decât se pleacă ei. Nu vor să te atace în câmp deschis, din respect. Iar tu trebuie să fii recunoscător pentru acest respect.”

„Mi-l datorează”, zise dârz Barbarossa.

„Şi dacă ţi-l datorează, fii bucuros că ţi-l arată. De ce te plângi?”

„De nimic, de nimic, ca de obicei, tu ai dreptate.”

Către zori întrezăriră în câmpia îndepărtată şi pe primele coline grosul oastei potrivnice. Se contopea cu o înnegurare uşoară şi încă o dată nu era limpede dacă se depărta din prudenţă de armata imperială, dacă făcea cerc în juru-i sau o strângea de aproape, şi ameninţător. Cei de la comune se mişcau în cete mici, uneori întovărăşeau trecerea imperială o bucată de drum, alteori se postau pe câte un colnic şi-o observau cum se desfăşoară în mers, alteori păreau s-o fugărească. Tăcerea era adâncă, ruptă doar de tropotul cailor şi de pasul oamenilor de arme. De la o culme la alta se mai zăreau când şi când, în dimineaţa albicioasă, înălţându-se sfori de fum, ca şi cum un grup îi făcea semne altuia, din vârful câte unui turn ce se pierdea în verdeaţă, acolo, pe coline.

De data asta, Frederic hotărî să interpreteze acea trecere primejdioasă în propria-i favoare: puse să se-nalţe stindardele şi prapurii şi trecu de parc-ar fi fost Cezar Augustus care-i supusese pe barbari. Oricum ar fi fost, trecu precum un tată al tuturor acelor oraşe răzvrătite care în noaptea aceea ar fi putut să-l nimicească.

Ajunşi pe drumul spre Pavia, îl chemă lângă sine pe Baudolino. „Eşti pungaşul dintotdeauna”, îi spuse el. „Dar la o adică trebuia să găsesc o scuză ca să ies din băltoaca aia. Te iert.”

„Pentru ce, tată?”

„Ştiu eu pentru ce. Dar să nu crezi că am iertat şi oraşul acela fără nume.”

„Are un nume.”

„Nu-l are, pentru că nu l-am botezat eu. Mai curând sau mai târziu va trebui să-l distrug.”

„Nu îndată.”

„Nu, nu îndată. Dar mai înainte de atunci mi-nchipui că o să născoceşti iarăşi una de-a ta. Trebuia să pricep încă din noaptea aceea că-mi aduc în casă un pungaş. Apropo, mi-am adus aminte unde-l mai văzusem pe omul acela cu vaca!”

Dar calul lui Baudolino parcă fusese apucat de streche, şi Baudolino trăsese de frâie rămânând în urmă. Aşa că Frederic nu putu să-i spună ce anume îşi adusese aminte.

 

15

Baudolino la bătălia din Legnano

 

După încheierea asediului, Frederic, pentru început uşurat, se retrăsese la Pavia, dar era nemulţumit. Urmase apoi un an greu. Vărul său, Henrik Leul, îi da de furcă în Germania, oraşele italiene erau mereu puse pe harţă şi se prefăceau că n-aud nimic de fiecare dată când el pretindea distrugerea Alexandriei. Acum avea oameni puţini, iar întăririle mai întâi nu-i soseau, iar când soseau, nu erau de ajuns.

Baudolino se simţea puţin vinovat pentru născocirea aceea cu vaca. Sigur, nu-l înşelase pe împărat, care pur si simplu îi făcuse jocul, dar acum se simţeau amândoi stânjeniţi să se privească-n faţă, ca doi copii care ar fi pus la cale o boacănă de care se ruşinau. Baudolino era mişcat de stânjeneala aproape copilărească a lui Frederic, care acum începea să încărunţească şi tocmai frumoasa lui barbă de aramă era cea care-şi pierduse lucirile-i leonine.

Baudolino îl iubea din ce în ce mai mult pe acest tată care continua să-şi urmărească visul împărătesc, riscând lot mai mult să-şi piardă pământurile de peste Alpi ca să ţină sub control o Italie ce-i scăpa din toate părţile. Într-o zi se gândise că, în situaţia în care se găsea Frederic, scrisoarea Preotului Ioan i-ar fi permis să iasă din mlaştina lombardă fără să aibă aerul că renunţă la ceva. În fine, scrisoarea Preotului era ceva asemănător cu vaca lui Gagliaudo. Încercase aşadar să-i