vorbească de ea, dar împăratul nu era în apele lui şi-i spusese că avea treburi mult mai serioase de care să se ocupe, şi nu de închipuirile senile ale unchiului Oto, Dumnezeu să-l ierte. Apoi îi încredinţase alte şi alte solii, punându-l să umble de colo-colo prin Alpi aproape douăsprezece luni.

La sfârşitul lui mai al anului 1176 de la Isus Hristos, Baudolino aflase că Frederic şedea la Como şi voia să se ducă la el în acel oraş. În cursul călătoriei i se spuse că armata imperială se mişca acum spre Pavia, şi aşa că deviase către sud, căutând să-l întâlnească la jumătatea drumului.

Îl întâlnise la sfîrşitul lui mai de-a lungul Olonei, nu departe de fortăreaţa din Legnano, unde, cu puţine ceasuri mai înainte, armata imperială şi aceea a ligii se întâlniseră din greşeală, fără să aibă poftă nici una dintre ele să se ia la bătaie, şi obligate să se-nfrunte numai ca să nu-şi piardă onoarea.

Abia ajuns la marginile taberei, Baudolino văzuse un infanterist care-i alerga întru întâmpinare cu o lungă lance. Dăduse pinteni încercând să-l răstoarne, sperând că-l va speria. Acela se speriase şi ajunsese cu picioarele-n aer lăsând lancea. Baudolino coborâse de pe cal şi luase suliţa, pe când celălalt începuse să strige c-avea să-l omoare, se ridicase şi scosese un pumnal de la brâu. Numai că striga în graiul de pe la Lodi. Baudolino se obişnuise cu ideea că lodienii erau de partea imperiului şi, ţinându-l la distanţă cu suliţa, pentru că părea un bântuit, îi striga: „Dar ce faci, năvlegule, şi eu sunt tot cu imperiul!” Iar ăla: „Tocmai, de-aia te şi omor!” şi în momentul ăla, Baudolino îşi amintise că Lodi era acum de partea ligii şi se-ntrebase: „Ce fac, îl omor pentru că suliţa-i mai lungă decât cuţitul lui? Dar eu n-am omorât pe nimeni niciodată!”

Atunci îi aruncase suliţa printre picioare, făcându-l să cadă lungit la pământ, apoi îi pusese propria-i armă la gât. „Nu mă omorî, dominus, pentru că am şapte fii, şi, dacă nu mai sunt eu, mor de foame chiar mâine”, strigase lodianul, „lasă-mă să plec că şi-aşa nu le pot face mare rău alor tăi, ai văzut că mă las prins ca un ţipar jigărit!”

„Că eşti un ţipar jigărit se vede şi de la o zi depărtare de mers pe jos, dar, dacă te las să te vânturi pe-aici cu o armă-n mână, răul eşti în stare să-l faci. Scoate-ţi nădragii!”

„Nădragii?”

„Chiar aşa, îţi las viaţa, dar te las să pleci cu coaiele-n vânt. Şi-apoi vreau să văd dacă ai neruşinarea să te mai întorci la bătălie, sau alergi degrabă la copiii ăia ai tăi care mor de foame!”

Duşmanul îşi scoase nădragii, şi acum alerga pe câmp sărind peste tufe, nu atât de ruşine, cât pentru că-i era teamă ca vreun călăreţ duşman să nu-l vadă de dinapoi, să creadă că el îi arăta bucile în semn de batjocură şi să nu-l tragă-n ţeapă aşa cum făceau turcii.

Baudolino era mulţumit că nu trebuise să omoare pe nimeni, dar iată că unul călare galopa acum către el, îmbrăcat după moda franţuzească şi deci se vedea că nu era lombard. Se hotărî atunci să-şi vândă scump pielea şi trase sabia. Cel cu calul trecu pe lângă el strigând: „Dar ce faci, smintitule, nu vezi că vouă, imperialilor, azi v-am pus-o bine, du-te-acasă, că-i mai bine aşa!” Şi dă-i, şi caut-o cu lumânarea.

Baudolino sări la loc în şa şi se-ntrebă încotro s-o ia, căci din bătălia aceea nu-nţelegea chiar nimic, şi până atunci văzuse doar asedii, iar în astfel de cazuri ştii bine cine-i de o parte şi cine-i de alta.

Ocoli un pâlc de copaci, şi-n mijlocul câmpiei văzu un lucru pe care nu-l mai văzuse până acum: un mare car descoperit, vopsit cu roşu şi cu alb, cu un stindard lung cu stemă în mijloc, şi-n jurul unui altar nişte oameni de arme cu trâmbiţe lungi ca ale îngerilor, care poate serveau ca să-i stârnească pe-ai lor la bătaie, aşa încât zise - cum se obişnuia prin părţile acelea: „Hai, dă-o-ncolo!” Pentru o clipă crezu c-a nimerit la Preotul Ioan sau cel puţin în Sarandib, unde se mergea la bătălie cu un car tras de elefanţi, dar carul pe care-l vedea era tras de boi, chiar dacă toţi erau îmbrăcaţi ca nişte seniori, iar în jurul carului nu era nici unul care să se războiască. Cei cu trâmbiţele scoteau din când în când câte-un ţipăt, apoi se opreau neştiind ce să mai facă. Unii dintre ei arătau cu degetele către o încleştare ca un furnicar de oameni, de pe malul râului, ce încă se mai aruncau unii asupra altora scoţând strigăte de i-ar fi deşteptat până şi pe morţi, iar alţii încercau să mişte boii din loc, dar aceia, care-s şi aşa îndărătnici din fire, nu voiau nici în ruptul capului să meargă să se-amestece-n vacarmul acela.

„Ce fac”, se-ntreba Baudolino, „M-arunc în mijlocul zăltaţilor ălora de colo, care, dacă nu vorbesc mai înainte, nici măcar nu ştiu care-s duşmanii? Şi-n timp ce eu aştept să-mi vorbească, ei poate că mă şi omoară?”

Pe când stătea el aşa şi se gândea ce are de făcut, iată venindu-i împotrivă un alt călăreţ, dar era un ministerial pe care-l cunoştea bine. Acela păru că-l recunoaşte şi-i strigă: „Baudolino, l-am pierdut pe împărat!”

„Ce-nseamnă că l-aţi pierdut, Sfinte Hristoase?”

„Câţiva l-au văzut cum se bătea ca un leu în mijlocul unui mănunchi de pedestraşi care-i împingeau calul către tufărişul acela din fund, apoi au dispărut cu toţii printre copaci. Ne-am dus într-acolo, dar nu mai era nimeni. Pesemne c-a încercat să fugă încotrova, dar cu siguranţă că nu s-a mai întors către grosul cavalerilor noştri...”

„Şi unde-i grosul cavalerilor noştri?”

„Iată, necazul nu-i numai ăsta, că el nu s-a mai unit cu grosul cavaleriei, ci e că nu mai există grosul cavaleriei. A fost măcel, o zi