blestemată. La început Frederic s-a aruncat cu călăreţii lui împotriva duşmanilor, care păreau toţi fără cal şi strânşi în jurul catafalcului aceluia. Dar fanţii aceia au rezistat bine şi dintr-odată a izbucnit cavaleria lombarzilor, aşa că ai noştri au fost prinşi din două părţi.”

„Aşadar, l-aţi pierdut pe sacrul şi romanul împărat! Şi asta mi-o spui aşa, oricum, dar-ar domnul!!”

„Tu arăţi că abia ai venit, dar nu ştii prin ce-am trecut noi! Unii spun până şi că l-au văzut pe împărat căzând, dar că a fost târât mai departe de cal, cu un picior împiedicat în scară!”

„Dar ce fac ai noştri acum?”

„Fug, uită-te-ncolo, se împrăştie printre copaci, se aruncă-n râu, acum umblă zvonul că împăratul a murit, şi fiecare încearcă să ajungă la Pavia cum poate!”

„Oh, nemernicii! Şi nimeni nu-l mai caută pe stăpânul nostru?”

„Se lasă întunericul, chiar şi cei care încă se mai băteau acum încetează, cum poţi să găseşti pe cineva aici, şi Dumnezeu ştie unde!”

„Oh, ticăloşii”, zise încă o dată Baudolino, care nu era om bun de războaie, dar avea o inimă mare. Îşi îndemnă calul şi se aruncă cu spada întinsă într-acolo unde se vedeau mai multe leşuri pe jos, strigându-l cu glas mare pe preaiubitul său tată adoptiv. Să cauţi un mort prin câmpia aceea, printre atâţia alţi morţi, şi răcnindu-i să dea semn de viaţă era un lucru destul de disperat, încât ultimele cete de lombarzi pe care le-ntâlnea îl lăsau să treacă, luându-l drept vreun sfânt din Paradis care venise să le întărească braţul, şi-i făceau semne vesele de salut.

În locul unde lupta fusese cea mai sângeroasă, Baudolino se apucă să întoarcă trupurile care zăceau cu faţa-n jos, tot sperând şi temându-se în acelaşi timp să nu descopere în lumina lâncedă a amurgului chipul cunoscut al suveranului său. Plângea şi se ducea aşa, orbeşte, când, ieşind dintr-un tufăriş, dădu peste carul acela mare tras de boi, care se retrăgea încet de pe câmpul de bătălie. „L-aţi văzut pe împărat?” strigă el cu lacrimi, fără curaj şi fără să se mai înfrâneze. Aceia începuseră să râdă, zicându-i: „Da, era colo-n tufişu-ăla, o tăvălea pe soră-ta!”, iar altul sună deşucheat din trâmbiţă aşa ca să iasă un sunet râgâit şi obscen. Aceia vorbeau la întâmplare, dar Baudolino se dusese să se uite şi-n tufişurile acelea. Era acolo o grămăjoară de cadavre, trei cu faţa-n jos peste unul culcat pe spate. Îi ridică pe cei trei, care-i arătau spatele şi dedesubt îl văzu, cu barba lui roşie, dar de sânge, pe Frederic. Înţelese imediat că era viu, pentru că-i ieşea un fel de geamăt slab printre buzele întredeschise. Avea o rană pe buza de sus, care încă sângera, şi o vânătaie mare pe frunte care-i ajungea până la ochiul stâng, îşi ţinea mâinile amândouă încă întinse, cu câte un pumnal în fiecare dintre ele, ca unul care, deja aflat pe punctul de a-şi pierde simţurile, încă mai putuse să-i străpungă pe cei trei nefericiţi care se aruncaseră asupră-i ca să-l dea gata.

Baudolino îi saltă capul, îl şterse pe faţă, îl chemă, şi Frederic deschise ochii şi întrebă unde se afla. Baudolino îl pipăia ca să înţeleagă dacă mai era rănit şi-n altă parte. Acela strigă când îi atinse un picior, poate era adevărat că-l târâse calul o bucată de drum, scrântindu-i glezna. Tot vorbindu-i, pe când el întreba unde se afla, i-o dădu la loc. Frederic îl recunoscu pe Baudolino, şi-l îmbrăţişă.

„Stăpâne şi părinte al meu”, zise Baudolino, „acum tu urcă-te pe calul meu, şi nu trebuie să te osteneşti. Dar trebuie să mergem cu fereală, chiar dacă acum s-a făcut noapte, pentru că pe-aici primprejur sunt trupele ligii, şi unica nădejde e ca ei să fie cu toţii pe-aici prin sat să-i tragă vreun chef, dat fiind că fără greş mi se pare c-au învins. Va trebui să trecem prin păduri şi prin râpe, să nu batem drumurile, şi să ajungem la Pavia, unde ai tăi se vor fi retras acum. Tu pe cal poţi să şi dormi, o să am eu grijă să nu cazi.”

„Şi cine o să te păzească pe tine să n-adormi pe drum?” zise Frederic cu un zâmbet cam chinuit. Apoi spuse: „Mă doare când râd.”

„Văd că eşti bine acum”, zise Baudolino.

Merseră înainte toată noaptea, bâjbâind pe întuneric, cu cal cu tot, printre rădăcini şi arbuşti pitici, şi numai o singură dată văzură de departe focuri, şi făcură un ocol mare ca să le evite. Mergând, ca să se ţină treaz, Baudolino vorbea, iar Frederic se ţinea treaz ca să-l ţină pe el treaz.

„S-a sfârşit”, zicea Frederic, „nu voi putea suporta ruşinea acestei înfrângeri.”

„A fost numai un harţ, tată. De altfel, toţi te cred mort, tu apari acum din nou înviat ca Lazăr, şi ceea ce părea o înfrângere o să fie simţită de toţi ca o minune bună să cântăm împreună un Te deum.”

În realitate, Baudolino căuta acum doar să consoleze un bătrân rănit şi umilit. În ziua aceea fusese compromis prestigiul imperiului, ce să mai vorbim de rex et sacerdos. Afară numai doar dacă Frederic n-ar fi intrat din nou în scenă aureolat de vreo nouă glorie. Şi în clipa aceea Baudolino nu putu să nu se gândească la profeţiile lui Oto şi la scrisoarea preotului.

„Fapt este, părinte al meu”, zise el, „că din cele întâmplate ar trebui să înveţi în sfârşit un lucru.”

„Şi ce anume ai vrea să mă-nveţi, domnule înţelept?”

„Nu trebuie să înveţi de la mine, Dumnezeu să mă ferească, ci de la cer. Trebuie să-ţi agoniseşti comoară din spusele episcopului Oto. În Italia asta, cu cât înaintezi, cu atât te împotmoleşti, nu se poate să fii împărat acolo unde este şi un papă, cu oraşele astea o să pierzi totdeauna, pentru că tu vrei să le supui la poruncă, iar asta-i ceva firesc, în timp ce ele doresc să