trăiască în dezordine, care-i de la fire sau, cum ar zice filosofii de la Paris, e condiţia lui yle, haosul primordial. Tu trebuie să ţinteşti spre Orient, dincolo de Bizanţ, să impui însemnele imperiului tău în pământurile creştine ce se întind dincolo de stăpânirile necredincioşilor, unindu-te cu singurul şi adevăratul rex et sacerdos care stăpâneşte acolo încă de pe vremea Crailor. Numai când vei fi strâns alianţa cu el sau el îţi va fi jurat supunere, vei putea să te întorci la Roma şi să-l tratezi pe papa ca pe un rândaş de-al tău, iar pe regii din Franţa şi din Englitera ca pe nişte lachei. Numai atunci învingătorii tăi de astăzi ar avea din nou frică de tine.”

Frederic aproape că nu-şi mai amintea de prevestirile lui Oto, şi Baudolino trebui să i le reamintească. „Iarăşi preotul acela?” zise el. „Dar există? Şi unde se află? Şi cum pot să mişc o armată ca să mă duc să-l caut? Aş deveni Frederic cel Smintit, şi aşa aş fi pomenit în veac.”

„Nu şi dacă prin cancelariile tuturor regatelor creştine, înţelegând şi Bizanţul aici, ar circula o scrisoare pe care acest preot Ioan ţi-o scrie ţie, numai ţie singur, că te recunoaşte ca pe egalul lui, şi te invită să vă uniţi împărăţiile.”

Iar Baudolino, care o ştia aproape pe dinafară, se apucase să-i recite în noapte scrisoarea Preotului Ioan, şi-i explică ce anume era relicva cea mai de preţ pe care Preotul i-o trimitea într-un sipet.

„Dar unde-i scrisoarea asta? Ai o copie a ei? N-oi fi scris-o tu?”

„Eu am realcătuit-o într-o latină limpede, am adunat la un loc crâmpeiele împrăştiate ale unor lucruri pe care învăţaţii le ştiau mai dinainte şi le spuneau, fără ca nimeni să le asculte. Dar tot ce se spune în scrisoarea aceea e adevărat ca sfânta Evanghelie. Să spunem, dacă vrei, că eu cu mâna mea am pus numai adresa, ca şi cum scrisoarea ţi-ar fi adresată ţie.”

„Şi preotul acela ar putea să-mi dea, cum zici tu, Potirul sau Gradalul acela în care s-a vărsat sângele Domnului Nostru Isus Hristos? Desigur că aceea ar fi uncţiunea ultimă şi perfectă...”, murmură Frederic.

Aşa că în noaptea aceea se hotărî, dimpreună cu destinul lui Baudolino, şi cel al împăratului său, chiar dacă nici unul dintre cei doi încă nu înţeleseseră spre ce anume aveau să se-ndrepte.

Tot depănând ei împreună la poveşti despre o împărăţie depărtată, către zori, pe lângă un şanţ de irigaţie, dădură peste un cal fugit din bătălie, care acum nu mai găsea drumul de întoarcere. Cu doi cai, chiar şi pe o mie de cărări lăturalnice, drumul către Pavia se făcu mai în grabă. De-a lungul drumului găsiră cete de imperiali care se retrăgeau, aceştia îl recunoscură pe stăpânul lor şi scoaseră strigăte de bucurie. Şi pentru că dăduseră iama prin satele prin care se retrăgeau, avură cu ce să-i facă să se-ntremeze, alergară să-i vestească şi pe cei aflaţi mai în faţă, iar la două zile după aceea Frederic sosi la porţile Paviei precedat de vestea cea bună, găsindu-i pe mai-marii oraşului şi pe vasalii săi care-l aşteptau cu mare pompă, fără să le vină încă să-şi creadă ochilor.

Era acolo până şi Beatrice, îmbrăcată deja în doliu, pentru că-i spuseseră că soţul ei era mort. Îşi ţinea de mână cei doi copilaşi, pe Frederic care avea acum doisprezece ani, dar abia arăta pe jumătate, bolnăvicios cum fusese din naştere, şi pe Henric, care, în schimb, luase toată puterea de la tatăl său, dar în ziua aceea plângea dezorientat şi continua să întrebe ce s-a întâmplat. Beatrice îl zări pe Frederic de departe, îi ieşi în întâmpinare hohotind şi-l îmbrăţişă cu patimă. Când acesta îi spuse că era viu datorită lui Baudolino, ea îşi dete seama că era şi el de faţă, se făcu roşie, apoi palidă de tot, apoi plânse şi în sfârşit întinse doar mâna, aşa încât să-i atingă inima şi imploră Cerul să-l răsplătească pentru ceea ce făcuse, numindu-l fiu, prieten şi frate.

„Chiar în clipa aceea, domnule Nicetas”, zise Baudolino, „am înţeles că, salvând viaţa stăpânului meu, îmi plătisem datoria. Dar tocmai de aceea nu mai eram liber s-o iubesc pe Beatrice. Aşa că mi-am dat seama că n-o mai iubeam. Era ca o rană ce se închisese, vederea ei îmi stârnea amintiri plăcute, dar nici un freamăt, simţeam că aş fi putut să-i stau alături fără să sufăr şi să mă depărtez fără să simt durere. Poate că devenisem definitiv adult şi aţipise în mine orice arşiţă tinerească. Nu încercam o neplăcere, ci doar o uşoară melancolie. Mă simţeam ca o turturea care gângurise fără încetare, dar acum se terminase anotimpul iubirilor. Trebuia să mă mişc, să plec dincolo de mare.”

„Nu mai erai o turturea, deveniseşi o rândunică.”

„Sau un cocor.”

 

16

Baudolino e înşelat de Zosima

 

În dimineaţa de sâmbătă veniseră Pevere şi Grillo să dea de ştire că într-un fel oarecare acum ordinea se întrona din nou la Constantinopole. Nu atât pentru că se astâmpărase foamea de jaf a pelerinilor acelora, ci pentru că băgaseră de seamă capii lor că aceştia puseseră stăpânire pe multe relicve demne de respect. Se putea trece cu vederea peste un potir sau o haină de damasc, dar relicvele nu trebuiau risipite. De aceea, dogele Dandolo poruncise ca toate obiectele preţioase furate până atunci să fie aduse în Sfânta Sofia, ca să se facă o împărţeală dreaptă. Asta voia să spună ca întâi de toate să se împartă între pelerini şi veneţieni, căci cei din urmă îşi aşteptau încă plata pentru că-i transportaseră cu corăbiile lor. Apoi s-ar fi continuat socotind valoarea oricărei piese în mărci de argint, iar cavalerii ar fi avut patru părţi, vasalii călare două şi cei fără cal una. Şi să ne-nchipuim reacţia soldaţilor de rând, care nu erau lăsaţi să