Se şoptea că trimişii lui Dandolo scoseseră deja cei patru cai de bronz aurit de la Hipodrom, ca să-i trimită la Veneţia, iar toţi erau supăraţi. Drept orice răspuns, Dandolo poruncise să fie scotociţi toţi oamenii cu arme de orice rang şi se percheziţionaseră până şi locurile unde şedeau ei în Pera. Unui călăreţ de-al contelui de Saint-Pol se găsise asupra-i o sticluţă. El spunea că era un leac, acum deja uscat, dar când o clătinaseră, la căldura mâinilor, se vedea licărind înlăuntru un lichid roşu, care de bună seamă că era sânge curs din coasta Domnului Nostru Isus Hristos. Călăreţul striga că-şi cumpărase în chip cinstit relicva aceea de la un călugăr înainte de jaf, dar, ca să se dea un exemplu, fusese spânzurat pe loc, cu scutul şi cu stema atârnate de gât.

„Zău aşa, părea o secătură”, zicea Grillo.

Nicetas urmărea întristat ştirile acelea, însă Baudolino, îndată stânjenit, de parcă ar fi fost vina lui, schimbase vorba şi întrebase repede dacă venise momentul să părăsească oraşul.

„E încă scandal mare”, zicea Pevere, „şi se cere să fim cu băgare de seamă. Tu unde voiai să mergi, domnule Nicetas?”

„La Selimbria, unde avem prieteni de nădejde ce ne pot găzdui.”

„Nu-i prea uşor, la Selimbria”, zicea Pevere. „E la apus, tocmai pe lângă Zidul Lung. Chiar şi dacă ai avea catâri, tot sunt trei zile de drum, şi poate mai mult, când duci după tine o femeie însărcinată. Şi-apoi, închipuie-ţi, să străbaţi oraşul cu un frumos alai de catâri, o s-arăţi ca unul cu dare de mână, şi-ţi cad în spate pelerinii ca muştele.” Aşa că mulii trebuiau pregătiţi în afara oraşului, iar oraşul aveau să-l străbată pe jos. Trebuiau să treacă de zidurile lui Constantin şi apoi să evite coasta, unde fără îndoială că era lume mai multă, să facă ocolul bisericii Sf. Mucius şi să iasă dintre zidurile lui Teodosiu la poarta Pege.

„E greu să meargă totul bine şi să nu te oprească nimeni înainte”, zicea Pevere.

„Ah”, comenta Grillo, „s-o iei pe spinare-i lesne, şi cu toate femeile astea, pelerinilor le lasă gura apă.”

Mai trebuia încă o zi întreagă, pentru că se cerea să le pregătească pe femeile tinere. Nu să facă din nou pe leproşii, căci acum şi pelerinii înţeleseseră că leproşi prin oraş nu mai umblau. Trebuiau să le facă nişte pete, nişte coji pe faţă, aşa încât să pară atinse de scabie, asta ca să le treacă pofta. Şi apoi toţi oamenii aceia, timp de trei zile, trebuiau să şi mănânce, pentru că sacul gol nu stă-n picioare. Genovezii aveau să pregătească nişte coşuri cu câte o cratiţă plină cu scripiliţă, adică papară de năut, crocantă şi subţire, pe care aveau s-o taie în feliuţe înfăşurate în multe foi late, şi-apoi ajungea să-i pui puţin piper pe deasupra şi avea să fie o bunătate, să hrăneşti până şi un leu, ceva mai bun decât o friptură-n sânge; şi nişte hălci de plăcintă, cu ulei, cu salvie, cu brânză şi cu ceapă.

Lui Nicetas mâncărurile acelea barbare nu prea-i veneau la-ndemână, dar, dat fiind că trebuia să mai aştepte încă o zi, hotărî că avea să guste ultimele mâncăruri delicioase pe care Teofil mai putea să i le pregătească şi să asculte ultimele isprăvi ale lui Baudolino, pentru că n-ar fi voit să plece tocmai unde era mai frumos, fără să ştie cum se termina povestea lui.

„Povestea mea este încă foarte lungă”, zise Baudolino. „Vin şi eu cu voi, în orice caz. Aici, la Constantinopole, nu mai am nimic de făcut şi orice ungher îmi deşteaptă amintiri neplăcute. Tu ai devenit pergamentul meu, domnule Nicetas, pe care scriu atâtea lucruri ce aproape le şi uitasem, de parcă mâna ar scrie singură. Cred că cine povesteşte întâmplări trebuie să aibă pe cineva căruia să i le spună, şi numai aşa poate să şi le povestească şi lui însuşi. Îţi aminteşti când îi scriam scrisori împărătesei, dar ca nu putea să le citească? Dacă am făcut prostia să le citesc prietenilor mei, este pentru că altfel scrisorile mele n-ar fi avut sens. Însă pe urmă, când a fost momentul acela al sărutului cu împărăteasa, sărutul respectiv n-am putut să-l povestesc niciodată nimănui, şi i-am purtat amintirea în mine timp de ani şi ani de zile, uneori degustându-l de parc-ar fi fost vinul tău cu miere, iar uneori simţindu-i veninul pe buze. Numai când am putut să ţi-l povestesc ţie m-am simţit liber.”

„Şi cum de-ai putut să mi-l povesteşti mie?”

„Pentru că, acum când îţi povestesc, toţi cei care aveau de-a face cu povestirea mea nu mai sunt. Am rămas numai eu. Acum tu îmi eşti trebuitor ca aerul pe care-l respir. Am să vin cu tine la Selimbria.”

Abia ce se mai refăcuse după rănile suferite la Legnano, Frederic îl convocase pe Baudolino împreună cu cancelarul imperial, Christian din Buch. Dacă trebuia luată în serios scrisoarea Preotului Ioan, era bine să se înceapă imediat. Christian citi pergamentul pe care Baudolino i-l arăta şi, ca un cancelar priceput, făcu câteva obiecţii. Scrisul, mai întâi de toate, nu i se părea la înălţimea unei cancelarii. Acea scrisoare trebuia să circule pe la Curtea papală, pe la cea a Franţei şi a Engliterei, să ajungă la basileul Bizanţului, şi deci trebuia să fie alcătuită aşa cum se fac documentele importante în toată lumea creştină. Apoi spuse că era nevoie de timp pentru a pregăti nişte sigilii care să semene a sigilii. Dacă doreau să facă un lucru serios, trebuia făcut pe îndelete.

Cum să facă ei cunoscută scrisoarea altor cancelarii? Dacă o trimitea cancelaria imperială, lucrul nu era credibil. Să ne închipuim, Preotul Ioan îţi scrie în particular ca să-ţi îngăduie să-l găseşti într-o ţară necunoscută tuturora, iar tu faci oare asta cunoscut lippis et tonsoribus, la janghinoşi şi la frizeri, aşa încât oricine să se poată duce acolo înaintea ta? Zvonuri despre scrisoare trebuiau cu siguranţă