să circule, nu numai ca să justifice o viitoare expediţie, dar mai întâi de toate ca să amuţească toată lumea creştină - însă toate astea trebuiau să se petreacă puţin câte puţin, ca şi cum s-ar fi trădat o taină a tainelor.

Baudolino propuse să-i folosească pe prietenii lui. Ar fi fost agenţi de nebănuit, umblaţi la studium la Paris, şi nu oameni ai lui Frederic. Abdul putea să treacă pe ascuns scrisoarea în regatele din Ţara Sfântă, Boron în Anglia, Kyot în Franţa, iar Rabbi Solomon putea s-o facă să ajungă la iudeii care trăiau în imperiul bizantin.

Aşa că în lunile următoare au fost ocupaţi cu toate aceste trebuinţe, iar Baudolino se pomeni conducând un scriptorium în care lucrau toţi tovarăşii lui de altădată. Frederic cerea veşti din când în când. Înaintase propunerea ca oferta aceea a Gradalului să fie puţin mai explicită. Baudolino îi explicase motivele pentru care era mai bine s-o lase aşa, mai neclară, dar îşi dăduse seama că simbolul acela de putere regală şi sacerdotală îl fascinase pe împărat.

Pe când discutau ei despre aceste lucruri, Frederic fu cuprins însă de griji noi. Trebuia să se resemneze acum să caute un acord cu papa Alexandru al III-lea. Dar, fiind că restul lumii nu-i lua în serios pe antipapii imperiali, împăratul ar fi acceptat să-i aducă omagiu şi să-l recunoască drept unic şi adevărat pontif roman - şi asta era mult -, dar în schimb papa trebuia să se hotărască să refuze orice ajutor comunelor lombarde - şi asta era foarte mult. Merita, se întrebară ei în cazul acesta, atât Frederic, cât şi Christian, în timp ce se pregăteau urzeli foarte precaute, să-l provoace pe papă cu un apel reînnoit la unirea dintre sacerdotium et imperium? Baudolino muşca zăbala din cauza tergiversării aceleia, dar nu putea să protesteze.

Mai mult, Frederic îl desprinse de la proiectele sale trimiţându-l, cu însărcinări foarte delicate, în aprilie 1188, la Veneţia. Era vorba să organizeze cu mare grijă feluritele amănunte ale întâlnirii care avea să aibă loc în iulie între papă şi împărat. Ceremonia reconcilierii trebuia pregătită în cele mai mici detalii şi nici un incident nu trebuia să o tulbure.

 

„În special Christian era îngrijorat că basileul vostru ar fi vrut să facă oarecare zgomot, ca întâlnirea să dea greş. Poate ştii că de multă vreme Manuel Comnenul uneltea împreună cu papa şi bineînţeles că acordul acela dintre Alexandru şi Frederic îi dădea planurile peste cap.”

„Ba le şi îngropa pe vecie. De zece ani Manuel îi propunea papei reunificarea celor două biserici: el recunoştea primatul religios al papei, papa îl recunoştea pe Basileul de la Bizanţ ca unicul şi adevăratul împărat roman, atât al Răsăritului, cât şi al Apusului. Dar printr-un acord de felul ăsta Alexandru nu dobândea cine ştie ce putere la Constantinopole şi nu şi-l lua de pe cap pe Frederic în Italia, şi poate i-ar fi alarmat şi pe ceilalţi suverani ai Europei. Deci sta şi-şi alegea alianţa cea mai avantajoasă pentru el.”

„Însă basileul tău şi-a trimis iscoade la Veneţia. Se dădeau drept călugări...”

„Poate că şi erau. În imperiul nostru oamenii bisericii lucrează pentru basileul lor, şi nu împotriva lui. Dar pe cât pot înţelege eu - şi aminteşte-ţi că-n epoca aceea eu nu eram încă la Curte - nu-i trimiseseră să facă nici un scandal. Manuel se resemnase în faţa inevitabilului. Poate că voia doar să fie informat despre ceea ce se petrecea.”

„Domnule Nicetas, cu siguranţă că ştii, dacă ai fost logofătul a cine ştie câtor taine, că, atunci când iscoadele din două părţi potrivnice se întâlnesc pe acelaşi câmp de intrigi, lucrul cel mai firesc este să întreţină raporturi cordiale de prietenie şi fiecare să le destăinuie celorlalţi propriile-i secrete. Aşa nu întâmpină riscuri ca să şi le sustragă unul altuia şi apar ca foarte pricepuţi în ochii celor care i-au trimis. Şi aşa s-a întâmplat şi între noi şi monahii aceia: ne-am spus imediat unul altuia pentru ce ne aflăm acolo, noi să-i spionăm pe ei, şi ei, să ne spioneze pe noi, iar după aceea am petrecut împreună zile de neuitat.”

„Sunt lucruri pe care un conducător dibaci le prevede, dar ce ar putea face altceva? Dacă le-ar întreba direct pe iscoadele străine, pe care de altfel nu le cunoaşte, acelea nu i-ar spune nimic. Îşi trimite, prin urmare, propriile-i iscoade, cu taine de puţină însemnătate de vândut, şi află ceea ce voia să ştie şi ceea ce, de obicei, toţi cunosc, în afară de el”, zise Nicetas.

„Printre aceşti monahi era unul, anume Zosima, din Calcedonia. Am fost surprins de chipul lui foarte slab, cu doi ochi ca doi tăciuni, ce se roteau fără încetare luminând o barbă mare neagră şi nişte plete foarte lungi. Când vorbea, părea că se adresează unui crucificat care sângera la două palme de faţa lui.”

„Cunosc soiul acesta de oameni, mănăstirile noastre sunt pline de ei. Mor foarte tineri, de slăbiciune...”

„Nu şi el. N-am mai văzut în viaţa mea un mâncău ca acela. Într-o seară, l-am dus şi la casa a două curtezane veneţiene, care, după cum poate ştii, sunt foarte vestite printre femeile care cultivă arta aceasta veche de când lumea. Pe la trei din noapte eu eram beat şi am plecat, însă el a rămas, şi după ceva vreme una dintre fetele acelea mi-a spus că niciodată nu mai ţinuse piept unui bărbat atât de îndrăcit ca acela.”

„Cunosc soiul ăsta, mănăstirile noastre-s pline. Mor foarte tineri, de sfârşeală...”

Baudolino şi Zosima deveniseră, dacă nu prieteni, tovarăşi de petrecere şi chef. Obişnuirea lor unul cu altul începuse atunci când, după o primă şi generoasă libaţie în comun, Zosima rostise un blestem îngrozitor şi zisese că în noaptea aceea ar fi dat toate victimele de la măcelărirea pruncilor de către Irod pentru o fătucă de o moralitate mai îngăduitoare. La întrebarea dacă asta era ceea ce se învăţa în mănăstirile de