la Bizanţ, Zosima răspunsese: „Cum ne învăţa sfântul Vasile, doi sunt demonii care pot tulbura înţelepciunea: cel al desfrâului şi cel al vorbei nelegiuite. Dar cel de-al doilea lucrează doar pentru puţină vreme, iar primul, dacă nu tulbură gândurile cu patimă, nu opreşte contemplarea lui Dumnezeu.” Se duseseră imediat să arate supunere fără de patimă demonului desfrâului, iar Baudolino îşi dăduse seama că Zosima avea, pentru orice întâmplare a vieţii, o maximă împrumutată din vreun teolog sau sihastru care-l făcea să se simtă în pace cu el însuşi.

Altădată stăteau tot aşa, bând împreună, iar Zosima lăuda frumuseţile Constantinopolelui. Baudolino se ruşina, pentru că nu putea să-i povestească decât de străduţele Parisului, pline de excremente pe care lumea le arunca de la ferestre, sau despre apele posomorâte ale Tanarului, care nu se puteau lua la întrecere cu cele aurite ale Propontidei. Nu-i putea vorbi nici de mirabilia urbis Mediolani, pentru că Frederic le distrusese pe toate. Nu ştia cum să-l facă să tacă, iar ca să-l uluiască, îi arătase scrisoarea Preotului Ioan, ca pentru a-i spune că exista undeva un imperiu care făcea ca al său să apară ca un loc nearat.

Zosima abia citise primul rând şi imediat întrebase cu neîncredere: „Presbyter Johannes? Dar cine este?”

„Nu ştii?”

„Fericit cel ce a ajuns la o neştiinţă dincolo de care nu ne e dat să ajungem.”

„Poţi ajunge şi mai departe. Citeşte, citeşte.”

Citise, cu ochii aceia ai lui care se aprindeau tot mai tare, apoi depusese pergamentul şi zisese cu detaşare: „A, Preotul Ioan. Sigur, în mănăstirea mea am citit multe rapoarte ale celor care i-au vizitat ţara.”

„Dar cum se face că înainte să citeşti nu ştiai nici măcar cine era?”

„Şi cocorii formează litere în zborul lor fără să cunoască scrierea. Scrisoarea asta vorbeşte de un Preot Ioan şi minte, dar vorbeşte de o împărăţie adevărată, care-n rapoartele pe care le-am citit eu este cea a Stăpânului Indiilor.”

Baudolino era gata să pună rămăşag că pezevenghiul acela încerca să ghicească, dar Zosima nu-i lăsă timp să se-ndoiască îndeajuns.

„Domnul cere trei lucruri de la omul care a primit botezul: sufletului dreaptă credinţă, limbii sinceritate, trupului înfrânare. Scrisoarea asta a ta nu putea s-o fi scris Stăpânul Indiilor pentru că prea conţine multe inexactităţi. De pildă, numeşte multe făpturi nemaiîntâlnite de pe-acolo, dar nu spune nimic... stai să mă gândesc... iată, tace mâlc despre metagallinari, despre thinsiretae şi despre cametheterni.”

„Şi ce sunt aceştia?”

„Ce sunt?! Păi primul lucru ce i se-ntâmplă cuiva care soseşte prin părţile Preotului Ioan este că întâlneşte o thinsiretă şi dacă nu-i pregătit s-o înfrunte... haţ!... aia-l înfulecă dintr-o înghiţitură. Eh, sunt locuri unde nu te poţi duce aşa cum te duci la Ierusalim, unde nu găseşti cel mult, decât vreo cămilă, vreun crocodil, doi elefanţi şi aşa mai departe. Afară de asta, scrisoarea mi se pare suspectă pentru că-i destul de ciudat să fie adresată împăratului tău, în loc să fie adresată basileului nostru, dat fiind că stăpânirea acestui Preot Ioan e mai aproape de împărăţia Bizanţului decît de aceea a latinilor.”

„Vorbeşti de parc-ai şti unde se află.”

„Nu ştiu precis unde se află, dar aş şti cum să mă duc acolo, pentru că cine cunoaşte ţinta cunoaşte şi drumul.”

„Şi-atunci de ce nici unul dintre voi, romeii, nu s-a dus acolo?”

„Cine ţi-a spus că n-a-ncercat nimeni să se ducă? Ţi-aş putea spune că, dacă basileul Manuel şi-a făcut drum în pământul sultanului Iconiumului, asta a fost tocmai ca să-şi deschidă cale către regatul Stăpânului Indiilor.”

„Mi-ai putea spune, dar nu mi-o spui.”

„Pentru că slăvită noastră oaste a fost înfrântă tocmai în pământurile acelea, la Miriochefalos, cu doi ani în urmă. Şi deci înainte ca basileul nostru să încerce o nouă expediţie o să fie nevoie de timp. Dar, dacă eu aş putea să dispun de mulţi bani, de o ceată de oameni bine înarmaţi şi în stare să înfrunte o mie de greutăţi, având o idee despre direcţia în care s-o apuc, nu mi-ar rămâne decât să pornesc. Apoi, mergând la drum, întrebi, urmezi indicaţiile băştinaşilor... Ar exista multe semne, când te-ai afla pe drumul care trebuie, ai începe să zăreşti arborii care cresc pe pământurile acelea sau să-ntâlneşti animale care trăiesc numai acolo, cum sunt şi metagallinarii.”

„Trăiască metagallinarii!”, zisese Baudolino şi ridicase cupa. Zosima îl poftise să ciocnească împreună în cinstea împărăţiei Preotului Ioan. Apoi îl provocase să bea în sănătatea lui Manuel, iar Baudolino răspunsese că va bea, dacă bea şi el în sănătatea lui Frederic. Apoi ciocniseră pentru papa, pentru Veneţia, pentru cele două curtezane pe care le cunoscuseră cu câteva seri mai înainte, şi la sfârşit Baudolino se prăbuşise adormit cu capul pe masă, în timp ce încă-l mai auzea pe Zosima bolborosind cu greu: „Viaţa monahului este asta: să nu înşfaci cu ghearele...”

În dimineaţa următoare, Baudolino zisese, cu gura încă încleiată: „Zosima, tu eşti un pungaş. Tu n-ai nici cea mai mică idee unde se află Stăpânul Indiilor ăsta al tău. Tu vrei s-o porneşti adulmecând, iar când unul îţi spune că a văzut pe-acolo un metagallinar, tu o iei şi te duci în partea aceea, şi într-o clipită ajungi în faţa unui palat făcut numai din pietre preţioase, vezi un oarecare şi-i zici, bună ziua Preotule Ioan, ce mai faci? Lucruri dintr-astea să le spui tu basileului tău, nu mie.”

„Păi, eu aş avea o hartă bună”, zisese Zosima, începând să deschidă ochii.

Baudolino obiectase că, fie şi având o hartă bună, totul ar fi rămas tot nelămurit şi greu de hotărât, pentru că se ştie că hărţile sunt imprecise, mai ales pentru acele locuri în care, ca să fim generoşi, n-au ajuns decât cel mult Alexandru cel Mare şi nimeni altcineva după el. Şi-i desenase cum putuse mai bine harta făcută de Abdul.

Zosima începuse să râdă. Sigur că, dacă Baudolino se lua după ideea eretică