siguranţă că Nietzsche se referea la Lou Salome – sau să consolideze relaţia doctor-pacient insistând asupra unor aspecte? Ştiind că era imposibil să stabileşti o relaţie prea bună, Breuer alese calea din urmă.

  — Să vedem, asta înseamnă că rămân numai patruzeci şi opt de zile în care n-aţi fost bolnav. Este o perioadă foarte scurtă de „bine", domnule profesor.

  — Gândindu-mă în urmă, timp de mai mulţi ani, rareori am avut perioade mai lungi de două săptămâni în care să mă simt bine. Cred că mi-o pot aminti pe fiecare în parte!

  Detectând un ton melancolic, deznădăjduit în vocea lui Nietzsche, Breuer se hotărî să rişte. Era o cale care putea duce direct la disperarea pacientului său. Lăsă jos tocul şi, cu vocea lui cea mai sinceră şi plină de o îngrijorare profesională, remarcă:

  — O astfel de situaţie – ca majoritatea zilelor cuiva să fie un chin, doar câteva zile de sănătate într-un an, o viaţă irosită în dureri – pare să fie în mod firesc un sol fertil pentru disperare, pentru pesimism în ceea ce priveşte rostul vieţii.

  Nietzsche tăcu. Pentru prima oară, nu avea un răspuns pregătit. Clătină capul dintr-o parte în alta ca şi când ar fi încercat să se hotărască dacă să se lase consolat. Dar vorbele lui spuseră altceva.

  — Fără îndoială că acest lucru este valabil pentru unii oameni, probabil pentru cei mai mulţi – aici trebuie să mă înclin în faţa experienţei dumneavoastră – dar nu este valabil pentru mine. Disperare? Nu, poate că a fost aşa cândva, dar nu acum. Boala mea ţine de domeniul trupului meu, dar nu mă reprezintă. Eu sunt boala mea şi trupul meu, dar ele nu sunt eu. Amândouă trebuie depăşite, dacă nu fizic, atunci metafizic.

  Cât despre celălalt comentariu al dumneavoastră, „rostul vieţii" mele este ceva într-un total divorţ cu această – şi aici se bătu peste abdomen – jalnică protoplasma. Am un motiv pentru a trăi şi mă pot împăca cu orice mod. Am o raţiune de a trăi pentru zece ani, o misiune. Port aici – arătă spre tâmplă – cărţi, cărţi aproape complete, cărţi cărora numai eu pot să le dau naştere. Uneori mă gândesc la durerile mele de cap ca la nişte dureri ale facerii cerebrale.

  Aparent, Nietzsche nu avea nici o intenţie de a discuta sau măcar de a-şi recunoaşte disperarea; şi ar fi fost inutil, realiză Breuer, să încerce să-l prindă în cursă. îşi aminti deodată cum se simţea păcălit prin manevrări dibace când juca şah cu tatăl său, cel mai bun jucător din comunitatea evreiască vieneză.

  Dar poate că nu era nimic de recunoscut! Poate că Frăulein Salome se înşela. Nietzsche vorbea ca şi când spiritul său ar fi depăşit boala-i monstruoasă. Cât despre sinucidere, Breuer avea un test absolut infailibil pentru riscul sinuciderii: se proiectează pacientul în viitor? Nietzsche trecuse acest test! Nu era genul sinucigaş: vorbea despre o misiune pe zece ani, despre cărţi pe care mai trebuia să le producă mintea sa.

  Cu toate acestea, Breuer văzuse cu propriii săi ochi scrisorile de sinucigaş ale lui Nietzsche. Disimula oare? Sau nu mai simţea disperarea pentru că deja se hotărâse în privinţa sinuciderii? Breuer mai avusese pacienţi de acest fel. Erau periculoşi. Par să se simtă mai bine – într-un anume sens, chiar se simt mai bine; melancolia îi mai părăseşte; surâd, mănâncă, dorm din nou. Dar îmbunătăţirea stării lor înseamnă că au descoperit o cale de ieşire din disperare – moartea. Era acesta planul lui Nietzsche? Hotărâse să se sinucidă? Nu, Breuer îşi aminti ce-i spusese lui Freud: Dacă Nietzsche intenţiona să se sinucidă, de ce se afla aici? De ce să se deranjeze să mai viziteze încă un medic, să călătorească de la Rapallo la Basel, şi de aici la Viena?

  În ciuda frustrării resimţite că nu obţinuse informaţia pe care o căuta, Breuer nu se putea plânge că pacientul n-ar fi cooperat. Nietzsche dădea răspunsuri complete la orice întrebare de ordin medical – poate chiar prea complete. Mulţi dintre cei care suferă de dureri de cap acuză o sensibilitate la dietă sau vreme, astfel că Breuer nu fu surprins să afle că acest lucru era valabil şi în ceea ce-l privea pe Nietzsche. Dar era uimit de excesul de detalii pe care-l conţinea raportul pacientului său. Nietzsche vorbi timp de douăzeci de minute, fără nici o pauză, despre reacţia lui la condiţiile atmosferice. Corpul lui, spuse, era ca un barometru-termometru aneroid care reacţiona violent la orice oscilaţie de presiune atmosferică, temperatură ori altitudine. Cerul întunecat îl deprima, aglomerările de nori sau ploaia îl enervau, seceta îl înviora, iarna reprezenta o formă de „tetanos", soarele îl bine dispunea din nou.

  Îşi petrecuse ani întregi din viaţă în căutarea climatului perfect. Verile erau suportabile. Platoul însorit, fără nori şi fără vânt, al Engadinului îi convenea; iar timp de patru luni în fiecare an locuia într-un mic Gasthaus în sătuleţul elveţian Sils Măria. Dar iernile erau un blestem. Nu găsise niciodată un peisaj de iarnă prietenos; în timpul lunilor reci locuia în sudul Italiei, mutându-se dintr-un oraş într-altul în căutarea unui climat salubru. Vântul şi umezeala posomorită din Viena îl otrăveau, spuse Nietzsche. Sistemul său nervos striga după soare şi aer uscat.

  Când Breuer îl întrebă despre dietă, Nietzsche îi servi încă un discurs interminabil asupra relaţiei dintre dietă, tulburările gastrice şi durerile de cap. Ce precizie remarcabilă! Breuer nu mai întUnise niciodată până atunci un pacient care să răspundă atât de detaliat la fiecare întrebare. Ce însemna asta?

  Era Nietzsche un ipohondru obsedat? Breuer văzuse mulţi ipohondri plicticoşi, care se autocompătimeau şi care adorau să-şi descrie organismul. Dar aceşti pacienţi aveau o „stenoză a Weltanschauung-uhn", o îngustare a concepţiei despre lume. Şi cât de obositoare era prezenţa lor! Nu aveau alte gânduri decât acelea ale corpului, alte interese sau valori decât acelea ale sănătăţii.

  Nu, Nietzsche nu era unul dintre aceştia. Gama lui de interese era extinsă, era o