personalitate care se angaja. Cu siguranţă că Frăulein Salom6 îl considerase astfel, încă îl mai considera astfel, chiar dacă Paul Ree îi părea mai potrivit ei din punct de vedere romantic. în plus, Nietzsche nu-şi descria simptomele pentru a stârni compasiune sau a cere ajutor – acest lucru Breuer îl aflase încă de la începutul întrevederii lor.

  Deci, de ce aceste detalii minuţioase despre funcţiunile corpului său? Poate că se datorau pur şi simplu faptului că Nietzsche avea o minte bună, o memorie perfectă şi aborda o evaluare medicală într-o manieră fundamental raţională, furnizând date complete unui expert. Sau era neobişnuit de introspectiv. înainte de sfârşitul acestei evaluări, Breuer mai obţinu un răspuns: Nietzsche avea atât de puţine contacte cu alte fiinţe umane că petrecea extraordinar de mult timp conversând cu propriul său sistem nervos.

  Când povestea se termină, Breuer trecu la examinarea fizică. îşi conduse pacientul în cabinetul de consultaţii, o încăpere mică, sterilă, în care se aflau doar un paravan şi un scaun, o masă de consultaţii, acoperită cu un cearşaf alb apretat, o chiuvetă, un cântar şi un dulap de metal conţinând instrumentele lui Breuer. îl lăsă pe Nietzsche câteva minute ca să se schimbe şi când se întoarse îl găsi deja îmbrăcat cu halatul descheiat la spate, dar purtând încă şosetele lungi cu jartiere şi împăturindu-şi hainele cu grijă. Nietzsche îşi ceru scuze pentru întârziere, spunând:

  — Viaţa mea nomadă îmi dictează să am un singur costum. De aceea, mă asigur că stă bine de câte ori îl pun undeva.

  Examenul fizic făcut de Breuer fu la fel de metodic ca şi anamneză. începând de la cap, merse încet de-a lungul corpului ascultând, ciocănind, atingând, mirosind, pal-pând, privind. în ciuda noianului de simptome ale pacientului său, Breuer nu găsi nimic anormal din punct de vedere fizic în afară de o cicatrice mare deasupra sternului – rezultatul unui accident de călărie în timpul serviciului militar; o mică cicatrice oblică, la rădăcina nasului, obţinută într-un duel; şi câteva semne de anemie: buze palide, conjunctivă decolorată şi palme ridate.

  Cauza anemiei? Probabil de ordin nutritiv. Nietzsche spusese că adesea evita carnea săptămâni în şir. Dar mai fârziu Breuer îşi aminti că Nietzsche spusese că uneori vomita sânge, astfel că anemia putea fi determinată şi de sângerările gastrice. îi luă sânge pentru analiza globulelor roşii şi, după o examinare rectală, colectă o probă pentru a face mai târziu analiza urmelor de sânge.

  Ce era cu problemele vizuale ale lui Nietzsche? Mai înrăi, Breuer observă o conjunctivită unilaterală care putea fi uşor rezolvată cu o alifie pentru ochi. în ciuda eforturilor sale considerabile, Breuer nu reuşi să-şi focalizeze oftalmoscopul pe retina lui Nietzsche: ceva îi stătea în 80 cale, probabil o opacitate coronariană, poate un edem al corneei.

  Breuer îşi concentra atenţia în special asupra sistemului nervos al lui Nietzsche, nu numai din cauza naturii durerilor de cap, ci şi pentru că tatăl său murise când el avea patru ani de o „scădere a capacităţii de funcţionare a creierului" – un termen generic care se poate referi la orice tulburări, inclusiv un atac, o tumoră sau vreo formă de degenerare cerebrală moştenită. Dar după ce testă fiecare aspect al creierului şi al funcţionării nervilor – echilibrul, coordonarea, simţul tactil, forţa, perceperea stimulilor, auzul, mirosul, glutiţia – Breuer nu găsi nici o dovadă a vreunei boli structurale a sistemului nervos.

  În timp ce Nietzsche se îmbrăca, Breuer se întoarse în birou pentru a nota rezultatele examinării. Când, câteva minute mai târziu, Frâu Becker îl conduse pe Nietzsche înapoi în birou, Breuer îşi dădu seama că, deşi întrevederea lor se apropia de sfârşit, nu reuşise să provoace nici o menţiune despre melancolie sau sinucidere. încercă o metodă diferită, un procedeu al interviului ce rareori dădea greş.

  — Domnule profesor, aş vrea să-mi descrieţi, în detaliu, o zi tipică din viaţa dumneavoastră.

  — Aici m-aţi prins, domnule doctor! Asta e cea mai dificilă întrebare pe care mi-aţi pus-o. Mă mişc atât de mult, mediul meu nu e constant. Crizele mele îmi dictează viaţa.

  — Alegeţi orice zi obişnuită, o zi între două crize în ultimele câteva săptămâni.

  — Ei bine, mă trezesc devreme – dacă, într-adevăr, am dormit vreun pic.

  Breuer se simţea încurajat. Avea deja un punct de pornire.

  — Daţi-mi voie să vă întrerup, domnule profesor. Aţi spus dacă aţi dormit?

  — Somnul meu este îngrozitor. Uneori am crampe musculare, alteori dureri de stomac, alteori o stare de încordare care-mi cuprinde fiecare parte a corpului, alteori sunt gândurile mele – de obicei gânduri nocturne, rele; uneori stau treaz toată noaptea, alteori medicamentele îmi oferă două sau trei ore de somn.

  — Ce medicamente? Cât din fiecare? întrebă Breuer repede. Deşi era imperativ să afle despre medicamentele pe care Nietzsche şi le administra singur, îşi dădu seama imediat că nu făcuse opţiunea cea mai bună. Mai bine, mult mai bine ar fi fost dacă l-ar fi întrebat despre acele gânduri nocturne întunecate!

  — Cloral hidrat, aproape în fiecare noapte, cel puţin un gram. Uneori, dacă trupul meu are o nevoie disperată de somn, adaug morfină sau veronal, dar în acest caz a doua zi sunt buimac. Uneori haşiş, dar şi asta îmi întunecă gândirea în ziua următoare. Prefer cloral. Să continuu cu această zi, care deja a început prost?

  — Vă rog.

  — Iau micul dejun în camera mea – vreţi chiar atât de multe detalii?

  — Da, exact. Spuneţi-mi totul.

  — Ei bine, micul dejun este o treabă simplă. Proprietarul Gasthaus-xÂvâ îmi aduce nişte apă fierbinte. Asta-i tot. Câteodată, dacă mă simt foarte bine, cer nişte ceai slab şi pâine uscată. Apoi fac o baie cu apă rece – necesară dacă vreau să lucrez cu o oarecare energie – şi îmi petrec restul zilei lucrând – scriind, gândind şi uneori, dacă ochii îmi permit, citind puţin. Dacă mă simt bine, mă plimb, ore întregi chiar. îmi fac notiţe în mers şi