nici un chip să-şi facă explicaţia mai limpede, dincolo de dorinţa obscură ca eu „să-l văd“. Conversaţia a început să se învîrtă în cerc. Am simţit cum, cu fiecare clipă ce trecea, se spulbera speranţa lui candidă, copilăroasă, ca şi după patruzeci şi ceva de ani de întrerupere totală a relaţiilor să fi supravieţuit între noi acea înţelegere de altădată, profundă şi instantanee.

Să presupunem, a mormăit el atunci cînd eu începusem deja să-mi formulez refuzul, să presupunem c-o să stai acolo şi-o să mă priveşti un ceas, un ceas şi jumătate, nu mai mult, ziceam, depinde cum merge seara, şi pe urmă îmi dai un telefon, sau, dinspre partea mea, trimite-mi cîteva cuvinte prin poştă, o să fie plăcut să primesc o altfel de scrisoare decît alea prin care sînt anunţat că mi se confiscă bunuri, o pagină, chiar şi numai cîteva rînduri o să fie de-ajuns, poate chiar şi numai o singură propoziţie. Tu doar poţi într-o singură propoziţie să lichidezi un om…

Dar o propoziţie de ce? Despre ce?

A chicotit din nou, jenat: Să presupunem c-o să spui ce e acest ceva pe care-l am… Lasă, nu.

Şi totuşi?

Cum ar veni, ce se poate percepe atunci cînd mă vede lumea? Ce află oamenii atunci cînd mă privesc… Acest ceva care iese din mine. M-ai înţeles?

Am spus că nu. Căţeaua şi-a înălţat capul şi m-a privit, a mirosit minciuna.

Bine, a oftat el, să te lăsăm să mergi la culcare. Pe cît se pare, chestia asta n-o să funcţioneze.

Aşteaptă, am spus, continuă.

Asta e, a spus el, nu mai am ce…

Şi tocmai atunci ceva s-a despicat în el şi explicaţia a început să curgă: Să zicem că trec prin faţa cuiva pe stradă, un om care nu mă cunoaşte, nu ştie nimic despre mine. Prima impresie, ţac! Ce recepţionează el? Ce reţine el despre mine? Nu ştiu dacă mă explic aşa cum…

M-am ridicat. Am început să umblu cu telefonul de colo-colo prin bucătărie.

Dar eu te-am văzut deja o dată, i-am amintit.

Au trecut mulţi ani de-atunci, a spus imediat. Eu nu sînt eu, tu nu eşti tu.

Ţineam minte: ochii lui albaştri, relativ mari în raport cu faţa, care-i dădeau, împreună cu buzele groase, înfăţişarea unui pui ciudat, cu trăsăturile ascuţite, a unei fărîme de viaţă care zvîcnea cu repeziciune.

Acel ceva, a spus el liniştit, care se degajă involuntar dintr-un om, acel ceva care nu se lasă stăpînit? Ceva ce poate că n-are decît un singur om de pe lume?

Ceea ce degajă o personalitate, am gîndit eu, strălucirea ei lăuntrică. Sau bezna ei lăuntrică. Taina, freamătul unicităţii. Tot ce se află dincolo de cuvintele care descriu un om, şi dincolo de întîmplările care s-au petrecut cu el şi lucrurile care s-au încîlcit şi s-au denaturat în el. Lucrul acela care, cu ani în urmă, cînd abia devenisem judecător, mi-am jurat în ingenuitatea mea că-l voi căuta în fiecare om care-mi va sta în faţă, inculpat sau martor. Că niciodată nu voi fi indiferent faţă de el. Că de la el, de la personalitatea lui, voi porni în judecata mea.

Sînt de-acum aproape trei ani de cînd nu mai sînt judecător, m-am simţit deodată împins să-i spun asta, de trei ani sînt ceea ce se cheamă „în retragere“.

Deja? Ce s-a-ntîmplat?

O clipă am cîntărit cu seriozitate dacă să-i povestesc sau nu.

Am ieşit la pensie, i-am spus, pensie anticipată.

Şi-atunci ce faci?

Nu prea multe. Stau acasă. Lucrez în grădină. Citesc.

A tăcut. Am simţit că devine prudent. Şi asta mi-a plăcut.

Ceea ce s-a întîmplat, am spus, spre surprinderea mea, e că verdictele mele au devenit puţin prea dure pentru gustul autorităţilor judiciare.

Aha, a spus el.

Prea agresive, am rînjit eu. Curtea Supremă mi le demola angro.

Şi i-am povestit că am avut şi cîteva izbucniri brutale faţă de nişte martori mincinoşi şi obraznici, şi faţă de nişte inculpaţi care au săvîrşit asupra victimelor lor fapte îngrozitoare, oribile, şi faţă de avocaţii dumnealor care continuau să abuzeze de aceste victime şi în interogatoriul martorilor acuzării. Greşeala mea, i-am spus în continuare, ca şi cum aş fi obişnuit să stau de vorbă cu el în fiecare zi, a fost că i-am spus unui avocat foarte popular în presă şi cu foarte multe relaţii că, după părerea mea, e o lepădătură a speciei umane, şi cu asta, de fapt, mi-am pecetluit soarta.

N-am ştiut, a spus el, în vremea din urmă n-am urmărit lucrurile astea chiar aşa îndeaproape.

Lucruri ca astea, am spus eu, se fac la noi în linişte şi repede. Trei-patru luni, şi totul se termină. Precum vezi, am rîs, uneori morile dreptăţii macină repede.

N-a reacţionat. Am fost niţel dezamăgit că n-am reuşit să amuz un profesionist al comediei stand-up.

De fiecare dată cînd îţi vedeam numele pe undeva, a spus el, îmi aminteam cum eram odinioară, şi mă interesa ce-i cu tine, pe unde eşti, dacă în general mă mai ţii minte. Şi am văzut cum urci şi