Căţeaua a lăsat să-i scape un oftat uşor, aproape omenesc. Nu sînt în stare să fiu de acord ca ea să fie eutanasiată. Atît de mult din Tamara – mirosul, vocea, atingerea, înfăţişarea – încă mai e adunat în ea. Din nou s-a aşternut între noi tăcerea. Dar acum era un alt fel de tăcere. Mă gîndeam: Ce văd în mine oamenii în prima clipă? Oare cel care am fost pînă nu demult încă se mai poate vedea în mine? Oare a lăsat în mine vreo amprentă dragostea cea mare pe care am cunoscut-o? Vreun semn din re-născare?

Multă vreme nu fusesem prin zonele astea, şi gîndurile m-au zăpăcit. Au început să răscolească în mine tot felul de lucruri. Încă mai aveam senzaţia că fac o greşeală, dar poate, ca niciodată, o greşeală care pentru mine e un pas inteligent. Am spus: dacă fac lucrul ăsta, şi încă nu sînt sigur că-l fac, să ştii că am să fiu fără milă faţă de tine.

A rîs: Ai uitat că asta a fost condiţia mea, nu a ta.

I-am spus că ideea lui sună niţel ca unul care angajează un ucigaş ca să-l omoare exact pe ăla care l-a angajat.

Şi el a rîs din nou: Ştiam că eşti omul potrivit. Numai ţine minte – una singură –, drept în inimă.

Am rîs şi eu, şi în mine a urcat un abur uitat şi cald din zilele noastre de altădată, şi ne-am despărţit cu un fel de uşurinţă nouă, ba chiar cu o înviorare a simpatiei reciproce. Şi abia atunci, poate din cauza cuvintelor pe care ni le-am spus la sfîrşitul convorbirii, m-a izbit ceva neaşteptat, şi mi-am adus aminte de ceea ce i se întîmplase, şi ceea ce mi se întîmplase şi mie, atunci cînd am fost împreună la pregătire premilitară într-un regiment de tineri în tabăra de la Beer-Ora, şi timp de cîteva secunde am îngheţat pur şi simplu de groază că am fost capabil să uit asta.

Şi că el nu mi-a amintit, nici măcar cu un singur cuvînt.

— Dar trebuie să vă înarmaţi cu răbdare, trebuie să vă futeţi vremea cu răbdare, fraţilor, fiindcă asta-i o poveste pe care, martor mi-e Dumnezeu, încă n-am povestit-o niciodată în spectacol, în nici un spectacol n-am povestit-o vreodată, şi nici între patru ochi cuiva, şi în noaptea asta, uite-aşa hodoronc-tronc, o s-o povestesc…

Cu cît zîmbetul lui e mai generos, cu atît faţa îi devine mai tristă. Mă priveşte şi dă din umeri neputincios, şi toată fiinţa lui arată ca înainte de un salt mare şi periculos, care poate să producă o nenorocire, dar pe care nu mai are încotro şi trebuie să-l facă.

— Aşa că iacătă pentru voi un material nou-nouţ direct din ambalajul de nailon, încă nu-mi stă bine-n gură, aşa că voi, cei care sînteţi aici în seara asta, doamnelor şi domnilor, îmi veţi fi cobai, te iubesc cu foc, Netania, ştiţi matale asta!

Din nou aplauzele inevitabile, şi rîsete şi ovaţii. Soarbe din nou din termos, şi mărul lui Adam, pe care-l are foarte proeminent, îi urcă şi-i coboară pe gît, şi fiecare ins din sală poate să desluşească exuberanţa deznădăjduită din el, şi el însuşi simte că de vioiciunea asta deosebită publicul îşi dă seama. Mărul lui Adam încetează să se agite. Ochii privesc pe deasupra termosului drept către public. Cu oarecare jenă – puţin surprinzătoare la el, chiar de-a dreptul mişcătoare – îşi umflă glasul pînă la strigăt: Pe scurt, Netania, proiect abandonat, mă urmăreşti? N-ai intrat în panică? Fain, bravos, acum trebuie neapărat să fiţi cu mine, trebuie să mă îmbrăţişaţi toţi, ca şi cum aş fi fratele vostru rătăcitor, şi mata, doamna care ştie să comunice cu spiritele. M-ai surprins în seara asta, recunosc, mi-ai apărut dintr-un loc în care eu în general… unde de multă vreme n-a mai călcat picior de om alb… Îşi trage în sus cracii pantalonilor, îşi dezvăluie gambele pînă la genunchi, sînt scheletice şi pleşuve, numai piele ca pergamentul şi os, şi el îşi studiază gambele: În fine, să zicem, picior de om gălbui, dar e bine c-ai venit, doamna care mijloceşte între noi şi spirite, nu ştiu cum ai ştiut să vii aici tocmai azi, ascultă, poate c-o să găseşti în asta şi un interes profesional pentru matale, pentru că aici în povestea mea este, cum să zic eu asta, şi o stafie, în fine, un fel de stafie. O să poţi chiar să intri de-aici în comunicaţie cu ea, dar te previn – numai cu taxă inversă!

— Nu, serios, povestea asta e un caz care nu-i deloc simplu, vă spun, un caz de omucidere, se poate spune, numai că nu-i clar cine-a fost asasinat, cine-a asasinat acolo, şi dacă, în general, asta se poate numi omucidere, şi cine-a fost ucis acolo pentru toată viaţa.

Şi de pe scenă e trimis spre sală un zîmbet de măscărici cu gura căscată pînă la urechi: primiţi, fraţi ai mei şi surori ale mele, povestea nebună şi hazlie pînă la lacrimi a primei mele înmormîntări…

Dansează în jurul fotoliului şi boxează cu golul, dă lovituri, se fereşte înclinîndu-şi rapid trupul, şi iarăşi dă lovituri. Pluteşte ca un fluture, cîntă el uşurel, pe o melodie de cantor, mottoul lui Cassius Clay, înţeapă ca o albină… Chicoteli în public, oamenii îşi dreg glasul tuşind, se relaxează în vederea unei delectări, şi numai eu sînt iar neliniştit, foarte neliniştit. Cinci paşi despart masa mea de ieşire.