— Pri-ma mea în-mor-mîn-tare, anunţă el din nou, şi de astă dată trîmbiţînd ca un prezentator de circ, şi o femeie de la capătul sălii, o doamnă masivă cu păr ca de paie lasă să-i scape nişte hohote de rîs într-un staccato răguşit, iar el se opreşte cu un scîrţîit de frînă bruscă şi o trage în ţeapă cu privirea: Ei, drăcia dracului, Netania-sud! Vi se spune înmormîntare şi voi imediat începeţi să rîdeţi? Ăsta e instinctul de care daţi aici voi dovadă? Publicul îi răspunde rîzînd, iar el nici măcar nu zîmbeşte. Se învîrte în cercuri pe scenă şi stă de vorbă cu sine însuşi gesticulînd. Ce-au ăştia de-aici? Ce om normal rîde de-un asemenea lucru? Dar ai văzut şi singur ce hohot de rîs, ce bum, şapte pe scara Dovală. Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia…

Şi se opreşte, se reazemă de braţul fotoliului: Înmormîntare spuneam, surioară, o sfredeleşte din nou cu privirea pe femeia masivă, ce-am cerut, drăguţă, ceva condoleanţe, o fărîmă de milă, ai auzit vreodată vorba asta, coană Macbeth? Milă, compătimire! Doar e vorba de moarte, doamnă! Aplauze pentru moarte! Zbiară deodată cu un glas înspăimîntător şi se înfierbîntă dinăuntru, aleargă de-a curmezişul scenei cu braţele întinse într-o parte şi într-alta şi aplaudă ritmic deasupra capului, încurajează publicul să i se alăture cu ţipete: A-pla-u-ze pen-tru moar-te! Şi oamenii chicotesc jenaţi, ţipătul li se pare strident, toată făptura lui li se pare stridentă, el se agită pe scenă şi urlă cît îl ţine gura, şi ochii lor se feresc de el şi devin încetul cu încetul sticloşi, iar eu recunosc de-acum procedeul, mecanismul. El îşi iese intenţionat din minţi şi în felul ăsta îi scoate din minţi şi pe ei; se înfierbîntă pe sine, îi înflăcărează şi pe ei. Nu mi-e clar cum funcţionează asta, dar funcţionează, chiar şi eu simt tremurul în aer, în trup, şi-mi spun în sinea mea că poate e pur şi simplu greu să rămîi indiferent în faţa unui om care se contopeşte aşa, sub ochii tăi, pînă la epuizare totală, cu un element primar din adîncul fiinţei lui, dar asta nu explică răcnetul pe care îl simt întemniţat în pîntece şi care se intensifică din clipă în clipă. Şi deja încep să i se alăture ici-colo bărbaţi, numai bărbaţi, poate că ei i se alătură ca să-l facă să tacă, să acopere cu răgetele lor strigătul lui, dar după o clipă ei strigă împreună cu el, ceva îi prinde, ritmul, nebunia, a-pla-u-ze pen-tru moar-te, ţipă el transpirat şi gîfîind, şi obrajii îi ard cu o îmbujorare morbidă: Facă-se totul praf şi pulbere! Înainte, dezmăţ! ţipă el, şi tinerii odată cu el, şi mai ales grupul de soldaţi în permisie, bat din palme deasupra capetelor şi răcnesc împreună cu el, şi el îi încurajează cu zîmbete ciudate, batjocoritoare, şi cei doi motociclişti urlă şi ei cît îi ţin puterile, iar acum se poate şti că ei sînt un băiat şi o fată, poate chiar gemeni, feţele li se ascut, acum arată ca doi pui de animal de pradă, îl privesc şi înghit cu ochii tot ce face el, şi la mesele perechilor de lîngă bar, şi acolo se simte o înviorare, cineva chiar dansează pe scaun, un om subţirel şi scofîlcit şi cenuşiu la faţă îşi flutură mîinile cu turbare şi zbiară aplauze-pentru-moarte, şi cele trei bătrîne bronzate s-au dezlănţuit şi ele, îşi azvîrlă în aer braţele subţirele şi strigă şi rîd pînă la lacrimi, şi Dovală însuşi explodează de atîta vulcan lăuntric şi pare cu desăvîrşire nebun, dă din mîini şi din picioare, şi publicul e inundat de rîs, se îneacă în propriul lui rîs, nu se poate rezista freneziei ăsteia demente, şi în jurul meu sînt şaizeci sau şaptezeci de inşi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, a căror gură e plină de bomboane cu otravă care pocnesc pe limbă, asta începe cu un murmur jenat cu priviri într-o parte şi în alta, şi deodată, brusc, totul se aprinde în lanţ, şi urletele le umflă gîtlejurile, şi într-o secundă ei sînt în aer, baloane de nerozie şi de libertate care s-au eliberat de forţa gravitaţiei şi au găsit calea să se alăture singurei taberei care nicicînd nu va fi biruită: Aplauze pentru moarte! Şi acum deja aproape toţi spectatorii din sală zbiară şi aplaudă în ritm, şi chiar şi eu, cel puţin în sinea mea – de ce nu mai mult? de ce nu pot mai mult? de ce să nu iau pentru o clipă concediu de la mine însumi, de la mutra de cianură pe care am căpătat-o în ultimii ani, cu ochii arzînd întotdeauna de lacrimi reţinute? de ce să nu sar pe un scaun şi să nu explodez în strigătul aplauze-morţii, moartea care a reuşit să mi-o răpească într-un răstimp de şase săptămîni, arză-o-ar focu’, pe singura fiinţă pe care am iubit-o cu adevărat, cu patimă de viaţă, şi cu bucurie de a trăi, din clipa în care i-am văzut faţa, faţa ta, faţa ta rotundă şi luminoasă, cu fruntea frumoasă şi inteligentă şi pură, cu rădăcinile părului viguros şi des, care eu, în prostia mea, am crezut că dovedesc puterea ta de a supravieţui, şi trupul tău lat, mare, generos, care părea că dansează şi nu se mai opreşte – să nu îndrăzneşti să ştergi nici măcar unul dintre adjectivele astea, o asemenea doctorie ai fost pentru mine, un asemenea leac ai fost pentru condiţia mea uscată de celibatar care se închisese asupra mea, şi pentru „starea de spirit critică judecătorească“, aceea care aproape că se instalase în mine în locul caracterului, şi pentru toţi anticorpii de respingere a vieţii care mi se adunaseră în sînge în toţi anii în care încă nu veniseşi, pînă cînd ai venit tu, toată şi întreagă…

Tu – încă îmi mai repugnă de-a dreptul fizic să dau acestor cuvinte o valabilitate definitivă,