Pe la 10:45, într-o seară, Mindy bea şi citea o revistă în camera din faţă. Eu stăteam întins în pat, doar în şort, beat, fumând, cu paharul pe un scaun. Mă holbam la tavanul albastru, fără să simt nimic şi fără să mă gândesc la nimic. Cineva a bătut la uşă,

– Mă duc eu să deschid? a zis Mindy.

– Sigur, du-te.

Am auzit-o deschizând uşa. Apoi am auzit vocea Lydiei.

– Am trecut pe aici să-mi văd şi eu rivală. Ah, m-am gândit, asta e drăguţ. O să mă ridic şi o să le tom la amândouă ceva de băut, o să bem cu toţii şi o să stăm de vorbă. Îmi place ca femeile mele să se înţeleagă între ele. Am auzit-o pe Lydia zicând:

– Eşti o puştoaică drăguţă, nu-i aşa? Apoi am auzit-o pe Mindy ţipând. Şi pe Lydia. Am auzit zgomot de luptă, mârâituri, trupuri zvârcolindu-se. Mobila a fost deranjată. Mindy a ţipat din nou - ţipătul cuiva care este atacat. Lydia a urlat, ca o tigroaică atunci când ucide. Am sărit din pat. Voiam să intervin. Am alergat în camera din faţă, aşa cum eram, în şort. Se trăgeau de păr, se scuipau, se zgâriau, era o scenă nebună. M-am repezit să le despart. M-am împiedicat de un pantof de pe covor şi am căzut ca un bolovan. Mindy a fugit pe uşă, cu Lydia după ea. Au alergat pe alee, către stradă.

Am auzit un alt ţipăt.

Au trecut câteva minute. M-am ridicat şi am închis uşa. În mod clar, Mindy o întinsese, pentru că, brusc, Lydia a intrat. S-a aşezat pe scaun, lângă uşă. M-a privit.

– Îmi pare rău. Am făcut pe mine. Era adevărat. Avea o pată întunecată între picioare şi un crac al pantalonului era ud leoarcă.

– Nu-i nimic, am zis.

I-am turnat un pahar şi Lydia s-a aşezat cu el în mâna. Eu abia îmi ţineam paharul. Nimeni nu vorbea. La scurt timp, am auzit o bătaie în uşă. M-am ridicat şi am deschis. Pântecul meu uriaş, alb, moale, atârna peste marginea şortului. În prag erau doi poliţişti.

– Salut, am zis.

– Cineva ne-a reclamat tulburarea ordinii publice.

– Nu e vorba decât de o mică ceartă în familie, am zis.

– Avem nişte detalii, a zis primul poliţist care se apropiase de mine. E vorba de două femei.

– De obicei, aşa se întâmpla.

– Bine, a răspuns el. Vreau doar să-ţi pun o întrebare. Pe caro din cele două femei o vrei?

– Pe-aia de-acolo. Am arătat cu degetul către Lydia, care stătea pe scaun, pisata toată.

– Bine, domnule. Eşti sigur?

– Sunt sigur.

Poliţiştii au plecat şi uite că am rămas din nou cu Lydia.

29.

Telefonul a sunat în dimineaţa următoare. Lydia se întorsese la ea acasă. Era Bobby, puştiul care locuia cu o stradă mai jos şi care lucra la magazinul de articole porno.

– Mindy e aici, la mine. Vrea să vii să stai de vorbă cu ea.

– Bine.

M-am dus până acolo cu trei sticle de bere, Mindy avea tocuri înalte şi un costum negru transparent, de la Frederick. Parcă era rochia unei păpuşi. I se vedeau chiloţii negri. Nu avea sutien. Valerie nu era prin preajmă. M-am aşezat şi am desfăcut berile, apoi le-am împărţit.

– Te întorci la Lydia, Hank? a întrebat Mindy.

– Da, îmi pare rău. M-am întors deja.

– Ce s-a întâmplat a fost cam naşpa. Am crezut că eraţi despărţiţi.

– Şi eu am crezut că eram. Lucrurile astea sunt foarte stranii.

– Toate hainele mele sunt la tine. Va trebui să vin după ele.

– Bineînţeles.

– Eşti sigur c-a plecat?

– Da.

– E ca un taur femeia aia. Se comportă ca o lesbiană care face pe bărbatul.

– Nu cred că e aşa ceva.

Mindy s-a ridicat să se ducă la toaletă. Bobby s-a întors spre mine.

– Am futut-o, a zis. Nu e ea vinovată. N-avea unde să se ducă.

– N-o învinovăţesc.

– Valerie a dus-o la Frederick s-o mai înveselească. I-a cumpărat costumul ăsta nou. Mindy a ieşit din baie. Plânsese.

– Mindy, i-am spus, trebuie să plec.

– Am să trec mai târziu să-mi iau hainele. M-am ridicat şi am ieşit. Mindy a venit după mine.

– Ia-mă în braţe, a zis. Am luat-o în braţe. Plângea.

– N-o să mă uiţi niciodată... Niciodată! M-am întors acasă întrebându-mă dacă Bobby fusese într-adevăr cel care o futuse pe Mindy. Bobby şi Valerie se dedau la tot felul de lucruri stranii. Nu-mi păsa de lipsa lor de sentimente. Era vorba de felul în care făceau totul, fără să arate nici o emoţie. La fel cum cineva cască sau fierbe un cartof.

30.

Ca s-o împac pe Lydia, am fost de acord să merg în Muleshead, Utah. Sora ei se dusese cu cortul în munţi. Surorile erau, de fapt, proprietarele unei mari parcele de pământ din zonă. Fusese moştenit de la tatăl lor. Glendoline, una dintre ele, îşi ridicase cortul în pădure. Scria un roman, Femeia sălbatică a munţilor. Celelalte surori urmau să sosească din clipă în clipă. Lydia şi cu mine am ajuns primii. Aveam un cort mic. Ne-am înghesuit în el în prima noapte, împreună cu ţânţarii. A fost groaznic.

În dimineaţa următoare, ne-am aşezat în jurul focului de tabără. Glendoline şi Lydia au gătit micul dejun. Cumpărasem alimente de vreo 40 de dolari, inclusiv mai multe sticle de bere. Le-am pus să se răcească într-un pârâu de munte. Am terminat micul dejun. Am dat o mâna de ajutor la spălarea vaselor şi apoi GIendoline a scos romanul şi a început să ne citească din el. Nu era chiar rău, dar era scris fără profesionalism şi avea nevoie de multiple revizuiri. Glendoline presupunea că cititorul era la fel de fascinat ca şi ea de propria-i viaţă - ceea ce era o greşeală fatală. Celelalte erori erau prea numeroase pentru a mai fi amintite.

M-am dus până la pârâu şi m-am întors cu trei sticle de bere. Fetele au spus că nu, nu voiau să bea. Erau foarte anti-bere. Am discutat romanul lui Glendoline. M-am gândit că oricine e în stare să citească altora din propriul