Ne-am urcat în autobuz şi Midori m-a dus la un restaurant din apropierea staţiei Yotsuya. Era un restaurant în care se servea prânzul în cutiuţe frumos lăcuite. De îndată ce ne-am aşezat la masă, ni s-au adus două boluri cu supă şi două cutii pătrate, roşii, cu meniul zilei. Zău că a meritat să venim până aici, gândii eu.

  — Grozavă mâncare! am zis.

  — Şi ieftină! Vin aici din liceu. Vechea mea şcoală este foarte aproape. Erau foarte severi şi trebuia să venim pe furiş ca să mâncăm aici. Erau în stare să te elimine din şcoală dacă te prindeau că mănânci în oraş.

  Când îşi scotea ochelarii de soare, Midori părea mult mai somnoroasă decât cu ei pe nas. Avea două ticuri: se juca cu brăţara de la mâna stângă sau se scărpina cu degetul mic la colţurile ochilor.

  — Eşti obosită? am întrebat-o.

  — Puţin. Nu dorm destul, dar nu te îngrijora, mă simt bine. Îmi pare foarte rău pentru miercuri, dar a intervenit ceva important chiar în dimineaţa respectivă şi n-am avut încotro. Am vrut să sun la restaurant, dar nu mi-am amintit cum se numeşte şi nu-ţi ştiam nici numărul de telefon de acasă. M-ai aşteptat mult?

  — Nu-i nimic, eu sunt un individ cu mult timp la dispoziţie.

  — Mult?

  — Aş vrea să-ţi mai pot da şi ţie din el, ca să te odihneşti.

  Midori şi-a sprijinit bărbia în palmă şi mi-a zâmbit dulce.

  — Ce drăguţ eşti!

  — Nu-s drăguţ, am pur şi simplu timp. Apropo, am sunat la tine acasă atunci şi cineva mi-a spus că te-ai dus la spital. S-a întâmplat ceva?

  — Acasă? a spus ea încruntându-se puţin. De unde-ai ştiut numărul?

  — L-am căutat în dosarul de la facultate. Oricine poate face asta.

  A dat din cap de două-trei ori şi a început iar să se joace cu brăţara.

  — Păi da, mie nu mi-a dat prin cap aşa ceva. Puteam să mă gândesc şi eu la soluţia asta. Cât despre spital, o să-ţi spun data viitoare. Acum n-am chef.

  — Lasă, lasă! De fapt nu voiam să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Scuză-mă, te rog.

  — Nu, nu-i vorba de asta, dar sunt cam pleoştită… ca o maimuţă în ploaie.

  — Nu crezi că ar fi mai bine să te duci acasă şi să tragi un pui de somn?

  — Nu chiar acum. Hai să ne plimbăm puţin!

  M-a dus până la fostul ei liceu, care se afla la câţiva paşi de staţia Yotsuya.

  Trecând pe lângă gară, mi-a venit în minte Naoko… şi nesfârşitele noastre plimbări. De fapt, totul a pornit de la acele plimbări. Mi-am dat seama că dacă nu m-aş fi întâlnit cu ea întâmplător în tren, în acea duminică de mai, viaţa mea ar fi avut cu totul alt curs. Ba nu, mi-am zis în gând, chiar dacă nu m-aş fi întâlnit cu ea, ar fi fost la fel. Ne-am întâlnit întâmplător pentru că aşa a trebuit să fie. Dacă nu ne-am fi întâlnit atunci şi acolo, cu siguranţă ne-am fi întâlnit altă dată, în altă parte. Nu aveam nici un motiv să gândesc astfel, dar aşa simţeam în clipa respectivă.

  Ne-am aşezat pe o bancă, în parc, şi priveam clădirea fostei ei şcoli. Iedera împânzise toată clădirea şcolii, iar porumbeii se odihneau pe coama clădirii. Era o construcţie veche, impunătoare. În curtea şcolii se înălţa un stejar bătrân, iar în dreptul lui se vedea o dâră de fum alb. Lumina palidă a verii dădea fumului un aspect ceţos.

  — Ştii ce-i cu fumul acela? m-a întrebat Midori, brusc.

  — Nu ştiu, am răspuns.

  — Ard tampoanele igienice.

  — Serios? N-am găsit alt cuvânt mai potrivit drept comentariu.

  — Şerveţele igienice, tampoane igienice şi alte prostii de felul ăsta, spuse Midori, zâmbind. Doar e şcoală de fete, nu? Bătrânul îngrijitor le adună de peste tot şi apoi le arde. De la ele vine fumul.

  — Oau!

  — Păi aşa exclamam şi eu când eram în clasă şi vedeam fumul pe fereastră. Gândeşte-te numai, la gimnaziu şi la liceu sunt în total aproape o mie de fete. Imaginează-ţi că nouă sute sunt deja la ciclu şi cam o cincime, adică aproximativ o sută optzeci de fete, au ciclul cam în acelaşi timp. Deci, în fiecare zi se strâng cam tot atâtea tampoane.

  — Aşa o fi. Eu nu mă pricep la asemenea calcule.

  — Cam multe, nu? O sută optzeci de tampoane de adunat şi de ars zilnic. Cam cum crezi că se simte cel care se ocupă de ele?

  — N-am nici cea mai vagă idee, am spus.

  Cum puteam să-mi imaginez ce simte bătrânul? Am continuat amândoi să privim fumul cel alb.

  — Eu chiar n-am vrut să urmez şcoala aceasta, a spus Midori. Îmi doream din tot sufletul să merg la o şcoală obişnuită, la un liceu obişnuit, cu oameni obişnuiţi, unde să mă pot relaxa şi distra ca orice adolescent. Părinţii mei au ţinut să urmez o şcoală de elită. Aşa se întâmplă cu cei care au note mari în şcoală primară. Profesorul le bagă părinţilor în cap că un copil cu note mari trebuie să-şi continue studiile la o şcoală renumită. Aşa am aterizat aici. Şase ani de gimnaziu şi de liceu17 care nu mi-au făcut nici o plăcere. Nu-mi doream decât să scap de şcoală, era singurul lucru la care mă gândeam zilnic. Şi am luat diplomă de merit pentru că nu am întârziat şi nu am lipsit niciodată. Îţi dai seama cât de mult am urât locul acesta, nu?

  — Nu, nu înţeleg.

  — Uram şcoala de-mi venea să mor, dar nu voiam să fiu mai prejos decât colegele mele. Mi-era teamă că dacă mă dau bătută, o să