cu credinţa că nimeni nu le va putea cotropi pământul” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 137). În satele noastre, până aproape de timpurile moderne, asemenea brazde se trăgeau şi în caz de ciumă, holeră sau alte molime şi năpaste. Brazdă se mai numeşte şi bucata de pământ înierbata pe care poporul o aşază în faţa caselor în dimineaţa de Sân-giorz, simbolizând ivirea primăverii şi credinţa că Sf. Gheorghe deschide pământul pentru roade. O asemenea brazdă se aşeza pe capul copilului, care înconjura pământul ce aparţinea familiei sale. Uneori, era bătut cu varga ca să verse lacrimi. Ritualul acesta avea nu numai funcţia unui act cu valoare juridică; semnificaţia lui cuprindea o motivaţie mai complexă, izvorâtă din consubstanţialitatea omului şi a pământului.

  BRÂUL: Piesele vestimentare tradiţionale din această grupă (cingâ-toarea, centura, cureaua, brăcinarul, şerparul, brânaciul) îşi trag simbolismul lor din asemănarea cu cercul, cu şarpele încolăcit, cu brazda şi funia. Semnifică ataşamentul, fidelitatea, puterea, curajul, prestigiul, pregătirea pentru îndeplinirea unei înalte misiuni sau fapte glorioase, aşa cum fac eroii basmelor înaintea luptei cu zmeul; e un semn al protecţiei, ocrotirii, apărării, castităţii, fecundităţiI. În creştinism e simbol al recunoaşterii păcatelor, al căinţei (unii călugări nu-1 scot nici în timpul somnului), iar la preoţi e simbolul misiunii lor înalte şi al puterii date de Dumnezeu, al legăturii cu Biserica. Funcţiile magico-simboliee ale brâului ocrotitor sau fecundant în aria românească se manifestă prin prezenţa acestuia în diferite rituri de trecere şi în diverse acte magice: in-făşatul copilului la naştere, brâul de lână al miresei pe care trebuie să-1 dezlege mirele (brâul nupţial), punerea cingătorii în timpul descântatului sau ghicitului etc.

  Există o legătură intre brâu, şarpe şi curcubeu, reflectată în ghicitori: „Şarpele vărgat peste râu aruncat” (Curcubeu); „Brâu vărgat peste Prut aruncat” (Curcubeu). Denumirea românească a brâului de piele şerpaf, ca şi semnele din ornamentica specifică, atestă funcţia sa apotropaică, derivând din cea a şarpelui casei, un Iar domestic la români. Acest şer-par se transmite de la tată la fiu şi are semnificaţia legăturii dintre membrii familiei şi continuităţii neamului. Brâul la femei e mai mult simbolul castităţii şi purităţii corporale. De aceea, se crede că atunci „când iţi pică brâul fără să ştii, te ssc ibovnicii” (A. Gorovei, Credinţi, 27). In rituailul de nuntă la români, unul din cadourile obligatorii pe care le face mireasa mirelui este un brâu (brâuleţ) roşu. E semnul hotărârii ei de a renunţa la starea de fecioară. Mireasa era gătită la nuntă în haine noi şi încinsa în mod obligatoriu cu o cingătoare sau brâu de lână, căruia i se făcea un nod pe care bărbatul trebuia să-1 dezlege în patul nupţial. Deja în secolul trecut, folcloriştii şi etnografii noştri (D. Bojincă, S. FI. Marian) remarcau asemănarea frapantă cu obiceiul dezlegării nodului herculean la romani. Forţa magică şi fecundantă a brâului se manifestă şi în obiceiul femeilor de a se încinge cu un brâu de salcă, la anumite sărbători de primăvară, pentru a avea copii, pentru uşurarea naşterilor şi izbăvirea de dureri de şale în timpul secerişului. Tipologic şi funcţional, în categoria brâului protector trebuie inclus şi baierul strigoiului, amuletă metalică şi talisman antidemonic cu o carieră îndelungată în istoria locuitorilor teritoriului ţării noastre (C. Nicolaescu-Plopşor, Le collier de Şimlăul Silvaniei. Con-jrontation avec le folklore roumain, în Le V-e Congres International de sciences anthropologiques et ethnolo-giques, „Etimologie”, tome II, voi. I, 1963, pp. 447-450).

  BREHNELE: Personaje ale mitologiei populare româneşti (specifice mai ales Moldovei şi Bucovinei), imaginate ca duhuri silvestre, mincinoase (cF. Slavul Brehati „a minţi”, brehnea „minciună”). Brehnele sunt nişte duhuri mici, ca nişte spiriduşi ghidu-şari, care se ţin numai de drăcii, speriindu-i pe cei proşti şi fricoşi. Locuinţa lor e în scorbura copacilor şi prin tufişuri. Sunt urâţi, pociţi, croiţi din membrele amestecate intre ele ale animalelor, păsărilor şi insectelor. Unele au cap de broască, m trup de pasăre şi gheare de şopârlă, încât „când le vezi, te cuprinde greaţa ori spaima” (M. Olinescu, 423). În general nu sunt socotite duhuri deosebit de vătămătoare, funcţia lor se reduce mai ales la derutarea şi înspăimântarea drumeţilor proşti şi fricoşi. După cum consideră T. Pani-file, ele fac parte din tipologia spiritelor pădurii, fiind o variantă mai puţin demonică decât Muma-Pădurii (T. Pamfile, Duşmani, 259).

  Dită, iar uneori se aseamănă, până la mici detalii, cu Turca, Cerbul, Capra, Boriţa etc, practicate în timpul sărbătorilor de iarnă în diverse regiuni ale ţării.

  BEICELATUL: Săptămâna cuprinsă intre Dumineca învierii Domnului nostru Isus Hristos şi Duminica To-mii, consacrată apostolului Toma („Toma Necredinciosul” care nu a crezut în învierea învăţătorului său până nu a văzut urmele cuielor în palmă, şi nu a pipăit coasta străpunsă de suliţa romană) în calendarul ortodox şi în cel popular, se numeşte Săptămâna Luminată. Toate zilele acestei octave pascale sunt încărcate cu o deosebită sacralitate. Dar paradigma sărbătorilor acestei săptămâni (Brice-latul, Serbarea junilor, Joia Verde, Izvorul Tămăduirii, Pastele Rocma-nilor. Duminica Tomii) a incorporat şi o seamă de tradiţii precreştine, datini agro-pastorale străvechi legate de celebrarea cultului strămoşilor, a unor divinităţi ale naturii, incluzând o seamă de practici magice menite să stimuleze creşterea plantelor şi fecunditatea oameniloR. În prima sau a doua zi după Paşti, mai ales în Transilvania, era răspândită datina Bricelatului, Alegerii Craiului sau Vergelului. După vecernie, flăcăii satului se adunau în curtea bisericii şi-1 alegeau pe cel mai harnic fecior (de regulă, pe primul ieşit la plug în acea primăvară) drept Crai. El avea dreptul de a judeca şi de a fixa pedepse constând dintr-un anumit număr de lovituri la tălpile picioarelor, aplicate cu bricela (bătălău, vergea) flăcăilor care au comis o necuviinţă sau o faptă rea în timpul Postului Mare. Si„. FI. Marian, care descrie amplu mai multe variante ale obiceiului practicat în diferite sate din Transilvania, în comentariile sale insistă mai mult asupra caracterului său justiţiar şi moralizator: „păstrarea tineretului în stare de moralitate, hărnicie, cruţare şi prietenie„ (Sărbătorile, voi. II, 208). Dar vechimea evidentă a scenariului ludic, ca şi elementele sale componente, denotă că avem aici un ritual agrar, cu funcţii magice, chiar dacă unele din ele