s-au estompat şi s-au opacizat semantic, întâi şi întâi, ne atrage atenţia denumirea de Crai ce se dă primului plugar ales judecător şi personaj principal al întregului ceremonial. Titulatura nu ne trimite doar la funcţia socială de crai (rege). Ea este legată de denumirea Lunii noi: Crai Nou. Pastele ortodox cade întotdeauna în faza ascendentă a Lunii, când pe cer apare Cornul Lunii – străvechiul simbol al abundenţei, asociat coarnelor taurului şi principiului masculin activ şi fecundator, în unele localităţi, Bricelatul sau Vergelul implică şi ascunderea candidatului la funcţia de Crai în câmp, căutarea lui de către săteni şi aducerea cu mare alai in. S3. T. Acest ludem seamănă, ca două picături de apă, cu mitologemul zeului vegetaţiei care dispare (moare, adoarme) pe timp de iarnă şi reapare (reînvie, este regăsit) o dată cu venirea primăverii. Arhetipul ni-1 oferă mitologia hittită, unde zeul vegetaţiei Telepinus dispare fără urmă, iar plantele încep să se usuce. Zeii şi oamenii il caută disperaţi şi-1 regăsesc cu ajutorul unei albine. Ea il înţeapă, trezindu-1 din somn, şi întreaga natură jubileazĂ. În Transilvania, simbolul Craiului este steagul – un băţ împodobit cu năfrămi ce se înfige în streaşină casei protagonistului. Ceilalţi participanţi caută să fure sau măcar să atingă cu mâna acest simbol axial, pentru a se încărca de energiile sale vitale. După ce este găsit, Craiul e purtat pe o grapă – un alt simbol phalic. Stând pe grapă, Craiul se reazimă de un furcoi. Or, ştim din mitologiile antice că furca, având doi sau trei dinţi, este atributul unor divinităţi htoniene (Pluto) sau acvatice (Neptun). Caracterul unui zeu sau daimon al vegetaţiei pe care 1-a avut cândva şi Craiul transilvan e subliniat şi de costumul său: „Peste hainele de zi de lucru se îmbracă cu o zeche (şubă din blană de oaie – semnul bogăţiei şi fertilităţii – I. E.) şi asta o încinge cu holdă verde. Tot aşa îşi încinge şi pălăria'„' (S. FI. Marian, op. Cit., voi. II, 1994, 205). Cum pentru orice zămislire din natură este nevoie de un „mariaj„, de o conjuncţie a principiului masculin al focului cu stihia feminină a apei, elementul nelipsit din acest ritual este scăldatul craiului, liber consimţit de acesta sau impus de către participanţi: „După aceasta, apucă de fiecare cap al grapei câte un fecior şi, ridicându-se pe umere, pleacă astfel cu el la vale ca să-1 înmoaie. Ajungând în vale il pun jos, iar Plugarul îşi trage grapa şi cormanul la vale şi începe a bate cu furcoiul în apă, că sar stropii în toate părţile, având totodată grijă să nu-1 poată muia. Dar cu toată grija ce o are, garanţii sar pe el, unul de pe ţăr-murul stâng, iar celălalt de pe ţăr-murul drept, şi-1 bagă cu capul la fund„ (ibidem, 206). Abia după această baie rituală, fiind încărcat cu toate energiile cosmice, Craiul se aşază în jilţul său regesc şi porunceşte pedepsirea flăcăilor din sat cu bătăi la tălpi. Sunt bătuţi, cu precădere, flăcăii vinovaţi de diferite neglijenţe în efectuarea muncilor agricole, cei leneşi sau cei lipsiţi de abilităţi în munca câmpului („a răsturnat carul cu grâu curat pe un loc neled ca palma„, „şi-a uitat toporul ori altă unealtă acasă„, „nu a arat cum se cuvine” etc.). Bătaia rituală e un ancestral mijloc de activizare magică a energiilor. Atunci când vizează talpa piciorului, ea are o finalitate sexuală, deoarece piciorul este un simbol phalic.

  Ca agent al translaţiei energetice, venind dinspre Crai şi îndreptată către flăcăii mai „molâi”, în acest ritual apare, desigur, miraculosul băţ de alun (vergelul) sau lopăţica (prişca-3a). Lopata de scos pâine din cuptor m cultura tradiţională e considerată drept agent magic, încărcat cu puterea focului din cuptor şi cu sacrali tatea pâinii coapte. Aceşti flăcăi, bătuţi la tălpi, adică având „bateriile energetice încărcate”, vor participa la petrecerea finală cu băutură, mu-' zică şi dans. Ei vor transmite această energie magică fetelor pe care le joacă, iar prin bătăile din picior pe care le implică aproape orice dans vor spori rodnicia pământului („Tot pe loc, pe loc, pe loc, /Să răsară busuioc.”').

  Faptul că obiceiul analizat este un străvechi ritual agrar de stimulare a belşugului e confirmat şi de conţinutul versurilor pe care le strigă un flăcău urcat în clopotniţa bisericii în momentul festiv al întronării Craiului Nou: „Crai nou în ţară! /Grâu de primăvară/Mierţa de secară/Cu SO de parale, /Mierţa de grâu, /Cu un florin, /Cupa de vinars/Cu un cineeri/Şi tabacul cu cinci zloţi!” {op, cit, 201).

  BKOASCA: Animal acvatic şi hto-tilaiii broasca e asociată, cu Luna, cu apele cereşti (ploaia) şi femeia. Are un simbolism preponderent benefic, chiar dacă, în timpurile moderne, a început să semnifice urâţenia. E divinizată la multe popoare (Egipt, China, Vietnam), fiind considerată stăpâna ploilor şi a fertilităţii; guvernează ciclurile naturii şi aduce bogăţie. In vechea cultură preariană a Europei era una din imaginile Zeiţei regenerării şi simbol al uterului matern. Cu funcţia sa de mediator intre apă şi pământ, participă la opera cosmogonică. In legendele româneşti, ea se scufundă în apele primordiale de unde aduce pământ. Este un animal „binecuvântat de Dumnezeu”; de aceea, corpul ei nu putrezeşte; se crede că apără de friguri, orăcăitul ei prevesteşte ploaia, iar prezenţa ei în fântână curăţă apa. Având pe cap două ridicături sub forma de coarne, se identifică uneori şi cu dracul. Apare în vrăji; de aceea, uneori numele ei e tabuizat: „nu-i bine să-i spui broască, ci cal sau cucoană” (I. A. Candrea, Iarba fiarelor, 151). Interdicţia de a omori sau răni o broască are multiple motivaţii în popor: „dacă e rănită o broască râioasă, ea vine noaptea şi se aşează pe pieptul celui care a lovit-o pentru a-1 omori, inăbuşindu-1”; „celui care omoară o broască ii va muri mama sau o rudă apropiată”; „să nu omori broaşte, că atunci pâinea ce o vei frământa nu va dospi după mâna ta” (Ciauşanu, Superstiţii, 331-335; A. Gorovei, Credinţi, 27). Credinţe şi superstiţii asemănătoare se găsesc la majoritatea popoarelor Europei. Ele permit să reconstituim un ancestral cult al broaştei ca