animal totemic, ipostază a zeiţei primordiale a naturii, pământului şi apei, guvernând ciclurile naturii, cu întreaga ambivalenţă a acestei divinităţi arhaice, stăpâne a vieţii şi morţii. Latura întunecată şi infernală a batracianului mito-poetic s-a păstrat la noi, ca şi la alte popoare din jur, în credinţa că venirea unei broaşte la casa omului sau aruncarea ej de

  IVAN EVSJ3EV către cineva în curtea casei e semnul unei nenorociri sau al unei vrăji: De-ţi intră broasca în casă, e semn că cineva ţi-a trimis-o ca farmeci, vrajă. Atunci trebuie cu un băţ să o dai afară şi să zici: „Du-te la cine te-a trimis, că la noi nu eşti primită. Cu ce te-a trimis, dă lui, şi de capul lui să fie!” (A. Gorovei, Credinţi. Şi superstiţii, 27). Dar broasca poate fi utilizată şi în medicina populară (untura de broască e bună împotriva reumatismului) sau în vrăji cu finalitate benefică: „Ca să plouă, în trecut, ţăranii făceau o pâine şi în mijlocul ei puneau o broască (răcani el), apoi băgau pâinea în cuptor să se coacă. Credeau că astfel seceta va înceta” („Izvoraşul”, 1933, nr. 2, p. 51).

  BROASCA ŢESTOASA: în mitologiile multor popoare ale lumii, inclusiv la români, este animalul primordial pe care se sprijină întregul univers: „Se zice din cei bătrâni, că broasca ţestoasă sau „carapacea„ ţine pământul şi-1 poartă pe apa mării” (M. Coman, MitoL. PoP. Românească, i, 217). Animal htonian sau acvatic cu viaţă lungă, cu o carapace aproape sferică, având desenate pe ea figuri geometrice misterioase, simbolizează taina, înţelepciunea, longevitatea sau imortalitatea. Autarhia şi independenţa ei (îşi poartă casa în spinare) sunt interpretate drept însuşiri divine. La greci a fost asociata lui Hermes – zeul ştiinţelor oculte, cu atribute de erou civilizator, care a făcut din carapacea ei o citeră. Imaginea ei. Se găseşte stilizată pe unele scoarţe populare din Orient şi din sud-vestul Europei, având o funcţie apotropaică. Sculptura lui Brâncuşi Broasca ţestoasă zburând e simbolul anulării polarităţilor eer-pământ, mişcare-imobilitate; sculptura reactualizează unele semnificaţii mitice ale acestui animal simbolic ancestral, pe care marele sculptor 1-a văzut nu o dată pe scoarţele noastre populare şi a auzit povestin-du-se de proprietăţile magice ale sângelui, cărnii, ouălor sau carapacei broaştei ţestoase.

  BRUMĂRELUL: Personaj mito-poetic din lirica şi epica populară românească de dragoste, reprezentând personificarea brumelor din lunile octombrie (se mai numeşte şi Bru-mărel) şi noiembrie (denumită popii-Iar Brumar). În cele patru variante ale legendei Brumărelului, cea mai poetică dintre ele a fost culeasă de G. Dem. Teodorescu de la Petrea Creţu-Şolcan – lăutarul Brăilei. Brumărelul e un „voinicel cu părul bălai” sau „voinicelul bălai la faţă” care umblă călare şi prin farmecele sale seduce florile ca să le ia mirosurile („metafora pierderii castităţii feminine). Toate cele patru variante se bazează pe identificarea dintre floare şi fată, iar Brumărelul reprezintă nu numai personificarea toamnei, ci şi a unei străx^echi divinităţi autohtone a vegetaţiei ce patronează şi erosul în ipostaza sa pre-hibernală, adică prenupţială. Nucleul epic al variantelor acestei balade este următorul: în mijlocul unei grădini doarme o frumoasă copilă, înzestrată cu toate atributele unei divinităţi florale; prin locurile acelea se abate călare frumosul Brumărel; fermecat de frumuseţea fetei-floare, el o trezeşte dând calului său să miroasă tutun dintr-o tabacheră; din dialogul dintre voinic şi fata trezită de strănutul calului, aflăm că ea este „o floare de pe mare„, iar el, Brumărelul, e „cel ce cade noaptea pe răcoare„ şi „ia mirosul de la flori„. În varianta lui Petx-ea Creţu-Şolcan, cea mai extinsă ca număr de versuri şi ca fabulă, ni se narează şi despre încercările erotice ale acestui „donjuan tomnatic„ („Brumărelul se grăbea, /De pe murg descalică, /La copilă năvălea, /Pe guriţ-o săruta, /Pe cosiţe-o mângâia, /Cu dreapta o-mbra-ţişa”). Brumărelul o ia pe fată în şaua calului şi o duce la curtea Tom-nicăi, mama voinicului, şi toate se termină cu o nuntă, după tiparele basmului popular.

  BUBURUZA: Insecta denumită în popor Măriuţa popii, vaca Domnului, găina lui Dumnezeu, boul Domnului etc. Are multiple funcţii mitologice, magice şi augurale, atât la români, cât şi la alte neamuri europene. E reprezentarea zoomorfă a Soarelui, fiind asociată primăverii, căldurii, bogăţiei şi fertilităţii. Unele fragmente reconstituite ale mitului central indoeuropean, înfăţişând lupta zeului fulgerelor cu un animal hto-nian, ne arată că buburuza pare să figureze metamorfoza soţiei divine, pedepsită de zeul celest pentru necredinţa sa (de unde cele şapte puncte de culoarea fumului pe corpul ei). In folclorul nostru are funcţii importante în magia prernaritală. „Feciorii. Şi fetele, cum văd o buburuză o aşează pe o palmă şi/de „Buburuză, Uză, /încotro-i zbura/colo m-oi însura (mărita) „ (S. FI. Marian, Insectele, 109). Cred că încotro zboară buburuza acolo se află ursitul sau ursita. Dacă buburuza nu zboară şi rămâne nemişcată, e un semn rău; cel care a rostit cuvintele poate chiar să moară sau nu se va mai căsători. Aşezarea unei buburuze pe capul sau hainele omului e privită ca un semn de bun augur, iar la cei tineri deconspiră dragostea lor: „Dacă vezi o buburuză pe pălărie e semn că o să-i pice dragă cineva„; „Buburuza roşie la fete pe năframă e semn că sunt îndrăgostite” (ibidem, 119-120).

  BUFNIŢA: Pasăre nocturnă, cu ochii mari şi cu privire fixă, simbolizează noaptea, întunericul, înţelepciunea, reflecţia, ştiinţa, misterul, moartea. La greci era atributul zeiţei Atena, la romani al Minervei. Atribute ale zeiţei morţii şi regenerării, această pasăre le are incă din paleoliticul superior. La noi, bufniţa (huhurezul) are şi însuşirile cucuvelei cu care adesea se şi confundĂ. În iconografia medievală simboliza şi păgânismul, păcatul, iar în folclorul diferitelor popoare se asociază diavolului şi morţiI. În toată lumea medievală se crede că bufniţa bea untdelemnul din candelele bisericilor şi cimitirelor (Măria Angels Roque, 377). Dintre toate semnele care vestesc că va muri cineva din familie sau din neamurile cele mai apropiate niciunul nu este aşa de temut ca o cântare a cucuvelei, numită altmin-terea în unele părţi, precum, bunăoară, în ţinutul Năsăudului din Transilvania şi pasărea morţilor, deoarece la casa unde stă trebuie, după credinţa românilor, să moară cineva (Gh. Ciauşanu. Superstiţiile,