122). După credinţele poporului român, cucuveaua s-a născut din metamorfoza unei femei chinuite, pe care bărbatul o bătea mereu (E. N.-Vo-ronca, 458). Ca şi alte animale legate de tărâmul de dincolo, cunoscătoare ale tainelor vieţii şi morţii, bufniţa poate prevesti vremea şi recoltele: „Dacă cântă bufniţa în baltă, va ploua la câmp şi bucatelor le va merge bine; când insă cântă la uscat, atunci va fi lipsă de ploaie” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 241).

  BUJORUL: Floare (Peonnia offici-nalis) de câmp sau de grădină, se asociază sângelui, renaşterii (cF. Mitul lui Attis sau Adonis), vieţii, frumuseţii masculine. La noi, „in scăldarea copilului nou născut, dacă e băiat, se pune bujor, ca să fie rumen ca bujorul” (I. A. Candrea, Folclorul medical, p. 53). O legendă având circulaţie în sudul Dunării, dar şi pe teritoriul ţării noastre, spune că bujorul roşu s-a născut din sângele unui voinic ucis pe câmpul de luptă. De aici probabil şi o superstiţie populară: Bujorul pe la noi nu se cultivă în grădină, neavând cine să-1 aducă din pădure, deoarece, cine-a muta, ori a aduce rădăcini (gulii ori sămânţă), nu va mai face copii” (A. Gorovei, Credinţi, 31).

  BURICUL: în cadrul asociaţiei simbolice a corpului uman (microcosmos) cu universul (macrocosmos) corespunde ideii centrului pământului, de unde expresia buricul pământului, greceşte omophalos, în sanscrită: nabhi. De aici şi una din tehnicile de concentrare a budiştilor şi a călugărilor atoniţi („buricări”) – contemplarea propriului buric. Buricul pământului este un centru. Sacru, de întâlnire a forţelor cerului şi ale pământului, marcat în vechime prin. Semisfere de piatră (laT. Umbros, piatra de hotar„ şi umbilicus „buric„) dar şi locul de pătrundere în adâncurile pământului. Buricul e şi simbolul naşterii (Adam şi Eva nu l-au avut, fiindcă nu s-au născut, ci au fost zidiţi de mâna lui Dumnezeu). Buricul şi cordonul ombilical ocupă un loc important în magia naşterilor. Medicina magică preventivă interzice unei femei gravide să păşească peste vreo funie sau să pună vreo legătură pe cap, deoarece se crede că va face copilul cu buricul încurcat pe după gât (A. Gorovei,. Credinţi, 31). Anumite precauţii sunt luate la legarea şi păstrarea buricului noului născut: „Buricul unui copil nou-născut se leagă c-o aţă de cânepă de toamnă, şi nu de vară, căci se crede ca-n altfel acei copii nu vor avea urmaşi, aşa cum cânepa de vară n-are sămânţă„ (ibidem, 32). Buricul, uneori împreună cu moţul tăiat şi cu unghiile copilului, se păstrează cu multe precauţii până la o anumită vârstă. Credinţele ce însoţesc această practică magică au la bază asocierea dintre buricul omului şi buricul pământului, cordonul ombilical fiind considerat nu doar o legătură dintre prunc şi mamă, ci şi un canal ce leagă omul de pământ şi de întregul cosmos. Înnodarea şi dez-nodarea buricului e privită ca o acţiune simbolică de oprire şi de slobozire a energiilor supraumane: „Buricul copiilor se păstrează până la al şaptelea an, şi dacă atunci ii poate deznoda, e semn că va fi deştept„ (idem, 32); „Mama care păstrează buricul şi moţul copilului său, să i-I dea când se face el mare. Să şi-1 rupă singur în bucăţele şi să-1 arunce peste* ogoare primăvara, căci va fi foarte deştept acel copil, şi ce va vedea cu ochii, va face cu mâinile” (ibidem).

  BUSUIOCUL (Ocimum basilicum): E cea mai iubită şi cântată plantă a românilor. Datorită mirosului său pătrunzător şi proprietăţilor conser-vante, se foloseşte în riturile bisericeşti ale stropitului caselor şi oamenilor de Bobotează (Iordanul). Dar, înainte de toate, este „planta prin excelenţă erotică” (O. Bârlea, Poetica folclorică, 83). E considerat: un afrodisiac, un mijloc magie de a atrage iubitul, i se atribuie proprietăţi fecundatoare, fertilizante şi apo-tropaice; este prezent în toate practicile magice cu finalitate maritală. Semănatul busuiocului reprezintă uneori un complicat ritual magic: „La fiecare casă de gospodar, unde este fată mare, trebuie să se găsească busuioc de dragostE. În ziua Sf. Gheorghe, înainte de a răsări soarele, fata seamănă busuioc cu gura şi tot până a nu răsări soarele il udă din gură cu apa neîncepută, şi tot din gură il udă până ce răsare; acest busuioc e socotit că are putere să facă fata drăgălaşă, căci se zice: „să tragă unul la altul cum trage busuiocul cu dragostea„„. „Fata românului în zilele de sărbătoare numaidecât trebuie să aibă în brâu busuioc de dragoste şi de vrea una mai îndrăzneaţă izbuteşte să pună unui flăcău în brâu sau în păr o crenguţă din acest busuioc de bună seamă că are s-o îndrăgească” (Elena Sevastos, Nunta, 11).

  Deşi creştinismul a adoptat practica folosirii busuiocului la sfeştanie, iar legendele populare ne spun că această plantă a crescut din părul Mântuitorului, din lacrimile Maicii Domnului sau că a răsărit pe locul unde a fost găsită Sfânta Cruce, „sfinţenia” acestei plante e întreţesuta cu credinţele şi practicile păgâne datând din vremurile îndepărtate. Dovadă în acest sens este şi prezenţa busuiocului în numele eroului basmelor noastre (Petrea, Făt-Frumos stihia de busuioc, născut la miezul nemţii, Busuioc-Verde ele), ceea ce indică apartenenţa sa la categoria plantelor totemice. Există şi un dans popular, denumit Busuioc, care este jucat la nuntă şi are vădite funcţii purificatoare şi fertilizatoare, după cum reiese şi din chiuitura ce însoţeşte jocul: „De trei ori pe lângă masă/Să scoatem răul din casă, /Să rămână binele, /Să trăiască mirele” (S. FI. Marian, Nunta, 557). Pe lângă utilizările sale medicale, busuiocul e folosit şi ca remediu împotriva „gadinilor” şi omizilor: cu busuioc de nouă ani se afumă grădinile seara spre Joi-mari (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 272).

  BUŞTEANUL IELELOR: Reprezentare mitică, specifică mai ales basmelor româneşti, având insă o întemeiere magico-simbolică izvorâtă din cultul buturugii sacre ca întruchipare a strămoşului dendromorf. Cum trunchiul copacului cioplit era barcă, dar şi sicriul ce il transporta pe mort în lumea de dincolo, această barcă monoxilă s-a asociat carului, de unde în cultura europeană a apărut noţiunea de carrus navalis ce a dat denumirea sărbătorii de carnaval. Buşteanul ielelor din basmele noastre serveşte tocmai drept mijloc rapid de locomoţie de pe un tărâm pe altul, trecând gârla