de păcură care uneori e identificată cu vulcanul noroios din Vrancea (V. Kern-bach, 96). În basmul Omul de piatră din colecţia N. Filimon se spune: împărăţia doamnei Chiralina este departe de aici, cale de zece ani; dar această cale se poate face cât te ştergi pe ochi, dacă cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă cu pietre de foc până la cer şi dacă o încălecă pe Buşteanul Ielelor cu care poate să treacă gârla”.

  BUTURUGA: Bucata de lemn cu rădăcini sau fără, în plan mitologico-simbolic, preia simbolismul arborelui (pomului). În forma de copac cu crengile retezate (prepeleac), ca buştean tăiat din care se fac masa şi scaunele din curte, ca butuc tăietor pentru lemne sau ca instrument năzdrăvan al basmelor (Buşteanul Ielelor) se înscrie în practici rituale şi credinţe ce atestă venerarea buşteanului ca întruchipare a strămoşului mitic dendromorf şi ca altar păgân. Forţele emergente atribuite buturugii sunt reflectate şi în zicala: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”. Dintre popoarele vecine cultul buturugii sacre, cândva un idol păgân, cel mai bine e păstrat la sârbi, unde până astăzi se spune: „Iz sva-kog panja idol ne biva” (Nu din orice buturugă poţi face idol), iar într-un cântec haiducesc din timpul ocupaţiei turceşti se zice: „Oltar mu je panj u gori, a ikona nebo sa zvez-dama” (Drept altar are buturuga de pe deal, iar drept icoană ii serveşte cerul cu stele: Srpski mitologki rec-nik, 230).

  La noi, practicile magice sunt legate mai ales de tăietorul de lemne: „Cine sare de trei ori peste un butuc, înainte şi înapoi, are noroc la păduri şi livezi” (A. Gorovei, Credinţi, 33); „Tăietorul pe care se taie lemne să nu se pună pe foc, căci, cel ce-1 va tăia şi pune pe foc, pe lumea cealaltă il va duce în spinare” (ibidem,

  90).' iritr-unul din studiile sale elno-folclorice, G. Coşbuc socoteşte că la români butucul pe care se taie lemne e privit ca un adevărat altaR. În unele sate de pe la munte, focul sfânt se făcea în curte la tăietorul lemnelor, unde se punea o doniţă cu apă, o pâine frântă intr-atâtea bucăţi câţi morţi erau. Se pomeneşte şi azi în glumă de „cununia la tăietor” şi se zioe de doi ce trăiesc ne-cununaţi că s-au cununai la tăietor. „Gluma insă – adaugă pdetul-fea-vant – are rostul ei. Da, odafâ în vremurile vechi, cununia şi alte acţiuni religioase se făceau la tăietor,. La vatră, la altarul casei” (Elementele Ut. Poporale, 294-295). Cultul buşteanului sacru şi al lemnului tăiat pentru foc sau al stâlpului de la gard s-a menţinut la noi şi în practicile ghicitului premaritaL. În ajunul Crăciunului, Anului Nou sau Bobotezei, fetele, după un algoritm anume, aleg un par sau o bucată de lemn din stiva pentru foc şi după cum e lemnul – neted, drept, strâmb, noduruos – aşa le va fi ursitul.

  C

  CALOIANUL: La trei săptămâni după Paşti, în ziua de marţi sau joi, pe un întins areal al ţării noastre (Moldova, Muntenia, Oltenia şi Do-brogea) şi la unele popoare sud-du-nărene (la bulgari, la sârbi, la greci şi la albanezi) era practicat un străvechi ritual magic de provocare a ploii, denumit Caloian (Coloian, Sca-loian, Gherman). Fetele din sat se adunau la un loc, formând una sau două cete. Îşi alegeau pe una dintre ele drept conducătoare (Vătăşiţă). Ele făceau din lut o păpuşă cu chip bărbătesc (având uneori organele genitale proeminente), care se numea CaloiaN. În unele sate din judeţul Dolj se făceau două chipuri mititele, unul bărbătesc („Tatăl soarelui”) şi unul femeiesc („Mumuliţa ploii”). Caloianul era întins pe o scândură şi împodobit cu coji de ouă roşii (simbolul fertilităţii), păstrate de la Paşti, ornat cu flori, printre care predomina busuiocul. Alaiul de fete din care una se făcea „popă”, iar alta „dascăl”, precedate de o purtătoare a unui steag (stâlp funerar) şi urmate de restul fetelor (de la 10 până la 40), având în mână o lumânare aprinsă, se îndreptau spre câmp sau spre pădure, jelindu-1 pe Caloian printr-un bocet în care principalul motiv il constituia implorarea ploii binefăcătoare: „Caloiene, lene, /Caloiene, lene, /Du-te în cer şi cere! /Să deschidă porţile, /Să sloboadă ploile, /Să curgă ca gârlele; /Caloiene, lene, /Cum ne curg lacrimile, /Să curgă şi ploile, /Zilele şi nopţile, /Să umple şanţurile, /Să crească legumele, /Şi toate ierburile.” (S. FI. Marian, Sărbătorile…, III, 300). Caloianul este îngropat în câmp, printre bucate, la răspântii de drumuri agricole, prin mărăcini sau prin vreun loc ascuns, După îngroparea Caloianului, fetele se întorceau în sat, strângeau făină, ouă şi alte produse din care făceau o plăcintă mare şi alte feluri de bucate, apoi se ospătau în casa în care au confecţionat păpuşa de lut, invi-tându-i uneori şi pe flăcăi, care veneau cu ploşti de viN. În dimineaţa zilei a treia, la revărsatul zorilor, fetele se adunau din nou, se duceau la locul unde îngropaseră Caloianul, il dezgropau, plângându-1 şi jelindu-1. Acum, aidoma primei zile, condiţia

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească ritualică era să se verse cât mai multe lacrimi: dacă nu reuşeau acest lucru, se frecau cu ceapă la ochi, reactualizând astfel omologia simbolică ancestrală dintre lacrimi şi ploaie. Versurile bocetului interpretat cu această ocazie aveau ca temă căutarea Caloianului de către mama acestei divinităţi masculine, care prin frumuseţea sa simboliza armonia şi fertilitatea naturii: „Caloiene, lene! /Mă-ta te căta, /Prin pădure deasă, /Cu inima friptă, arsă, /Prin pădure rară, /Cu inima friptă, amară!”. După dezgroparea păpuşii, fetele aruncau Caloianul într-un puţ sau ii dădeau drumul pe scândură pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. Urma din nou o petrecere de pomenire a Caloianului.

  Folcloristica noastră dispune de o bogată bibliografie referitoare la rosturile magice ale acestui obicei şi la originea lui. După unii învăţaţi, el ar fi de origine grecească (G. Său-lescu): kalos – frumos, Ioan – fiul împăratului Alexios al IV-lea. Alţii (P. Caraman, G. Ivănescu, Ov. Bir-lea) consideră că obiceiul a ajuns la noi prin