filieră bulgară, iar numele lui ar fi legat, iniţial, de kălean „lut”, iar apoi şi de numele împăratului romăno-bulgar Ioniţă, care avea şi epitetul Caloian „frumosul Ioan”. Se pare insă că obiceiul, într-o formă sau alta, având diferite denumiri (la romani – Argei, la slavii de sud – Gherman, Gherman-ciuk, la cei de est >- Iarilo sau Kos-troma), este un rit magic, având un caracter agrar şi meteorologic. El era cunoscut tuturor vechilor popoare indo-europene şi reflecta mitul zeului naturii care moare şi învie o dată cu vegetaţia câmpului, al cărui prototip il aflăm şi în Egiptul antic în scenariul morţii şi învierii lui Osiris.

  CALUL: Unul din animalele domestice puternic mitologizate în tradiţia populară românească şi în simbolistica universală. Frumuseţea, impetuozitatea, puterea şi viteza în deplasare a acestui cursier fără asemănare l-au făcut vehiculul zeilor şi eroilor. E un animal solar şi htonian, fiind insă strâns legat de stihia apei şi a focului. E prezent în toate marile rituri calendaristice de tip agrar „-ca şi în riturile de trecere, fiind privit drept un adevărat daimon al fertilităţii şi fecundităţii. RCăhtl năzdrăvan din basmele noastre* este adesea singurul prieten adevărat, călăuză şi sfetnic al eroului în dramatica-i tentativă de cucerire a lumilor şi secretului fericirii şi veşnicei tinereţi. Cultul calului pe teritoriul ţării noas-/tre datează din epoca traco-dacică, ştiut fiind că aici exista un zeu, denumit astăzi „Cavalerul trac„. Reprezentările sale, datând din sec. IIIII e.n., ni-1 înfăţişează ca un tânăr călăreţ în galop sau la pas, la vânătoare sau în diferite atitudini cu caracter rituaL. În muzeele de arheologie şi istorie ale României există peste 200 de monumente aparţinând acestei divinităţi (Dicţionar de istorie veche a României, 141). Dintre toate ipostazele mitico-simbolice ale calului, cum e şi firesc pentru o civilizaţie agro-pastorală, în tradiţia românească predomină aspectul htonian, legat de riturile fertilităţii şi cele de trecere. Calul-psihopomp, călăuză a sufletului mortului e prezent în bocetele româneşti. Într-un bocet din Mehedinţi se spune: Scoală, /Ioane, /scoală, /vezi cine-a venit/in bătătura ta. /A tăbărât/un cal mohorât, /negru şi urât, /cu coama cănită, /cu cinga cernită. /Să iei sama bine, /el cân' o pleca/pe cine-o lua. /Pe tine te ia/şi te va duce/La câmpu cu joc, /c-acolo mai sunt/locuri arătătoare, /flori sămănătoare, /flori de busuioc/cu dor şi cu foc” (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 192). Jocurile rituale cu măşti şi mascoide de cai (Jocul cailor, Jocul căluţilor, Jocul căluşarilor) din timpul sărbătorilor de iarnă sau ale solstiţiului de vară, întreceri ecvestre, cum ar fi obiceiul „incură-rii cailor” la Junii braşoveni, practicat cu ocazia Pastelul (I. Muşlea, Cercetări de etnografie şi folclor, voi. II, 86), au rostul de a stimula fecunditatea şi fertilitatea. O dată cu victoria creştinismului, calul a fost pus sub ocrotirea celor mai importante personaje ale calendarului ortodox: Sfântul Ilie, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru, Sfântul Toader Tiran. Dintre aceştia, Sf. Gheorghe, cavalerul victorios asupra dragonului, a devenit unul din principalii eroi ai dramei veşnicei întoarceri a naturii: „Sfântul Gheorghe când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine” (E. N.-Voronca, Datinile, 767).

  În tradiţia românească, acestui animal i se rezervă şi o importantă funcţie de apărare împotriva relelor de tot felul. Caracterul apotropaic al hârcilor de cai se menţine până în vremea noastră în obiceiurile punerii lor în boldurile caselor, în parii de la îngrăditură curţii, în aracii de la vie etc. Siluete de cai sau capete de cai întâlnim la tot pasul în oma-mentica din exteriorul sau interiorul caselor ţărăneşti, ele având funcţii de apărare sau funcţii augurale. Ca animal htonian, el îndeplineşte şi funcţii psihopompe, fiind călăuza sufletului pe lumea de dincolo. Insă această calitate se contaminează de secretele morţii şi ale întunericului; de aceea, calul capătă unele însuşiri demonice şi infernalE. În credinţele populare, spiritele malefice care vin din altă lume spre a-i înfricoşa şi a-i teroriza pe cei vii (strigoii, moroii, vârcolacii, pricolicii etc.) iau adesea o formă cabalină. Latura benefică şi faţa infernală a calului mi-to-folcloric e pregnant exprimată în credinţele româneşti referitoare la „cai lui Sântoader”. Ziua acestui sfânt, protector al cailor, se sărbătoreşte, de regulă, în una din zilele Postului de Paşte, când femeile nu torc, nu se spală pe cap de teama de a nu fi „călcate în picioare” de nişte cai bălani sau omorâte de nişte flăcăi tineri cu copite de cal (A. Fochi, Datini şi eresuri, 708). Dar tot în Sâmbăta lui Toader se efectuează diverse practici magice de creştere a părului la fete şi băieţi. Se spală pe cap cu fân din ieslea cailor, zicând: „Toadere Sântoadere, /Dă cosiţa fetelor/Ca coada iepelor, /Dă părul copiilor/Ca coada mânjilor” (idem, 312).

  CARUL: Acest vehicul pe roţi, cu tracţiune animală, a preluat simbolismul roţii, ca semn al soarelui, al navei, precum şi pe cel al animalelor de tracţiune (calul, boul). Este vehiculul zeilor solari şi al eroilor mitici (Apollo, Sf. Ilie). Semnifică forţele cosmice coborând din cer pe pământ. Carul este şi un vehicul spiritual; de aceea, conducerea lui era o artă prin care prinţii îşi manifestau virtuţile lor de conducători, capacităţile lor de a struni patimile interioare. Carul (ca şi nava) face legătura dintre două lumi, iar conducătorul său poate fi ambasadorul simbolic al lumii de dincolo sau cel ce pleacă din lumea celor vii în lumea umbrelor. Ambivalenţa acestui simbol al victoriei (carul triumfal), al abundenţei (carul alegoric), dar şi al morţii (carul mortuar) explică şi prezenţa sa în sărbătorile de carnaval (carrus navalis), la nuntă sau la înmormântarE. În credinţele popu-iar-creştine ale românilor, căruţa de foc este un insemn şi atribut al Sf. Ilie, cu care umblă pe cer provocând tunetele. Sacralitatea căruţei în credinţele poporului se manifestă atât prin locul ce ii este rezervat în ceremonialul de nuntă, cât şi în interdicţia de a arunca căruţele vechi în locuri nepotrivite sau de a le arde: „De la căruţă să nu pui pe foc: inima, că-i rău de inimă (lingoare); spiţele, că te dor dinţii; spe-tezele, coastele; leucile, mâinile; posteuca, şelele” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 45).

  CASTITATEA: