Virginitatea, (inocenţa, fecioria, neprihănirea) ca stare biologică e simbolul non-ma-nifestului, al lucrurilor nerelevante, al lumii primordiale, al posibilităţilor şi al unei viitoare fecundităţi. La multe popoare există credinţa că fecioria (virginitatea feminină) sau castitatea masculină ascund în ele puteri magice, de unde provine practicarea abstinenţei sexuale înaintea luptei, vânătorii, pescuitului etc. Castitatea e o probă de suprimare a dorinţelor, o victorie spirituală şi o depăşire a stării profane. Treapta ei supremă este ascetismul anahoreţilor, călugărilor, sfinţilor, echivalent al unei jertfE. În tradiţia românească, puteri magice i se atribuie mai ales castităţii feminine: „Femeia dacă e curată şi va descânta cu cele două degete: mezinul şi cel mare, de jolne, de umflătură la gât – se dă înapoi. Dar numai descântătura de la fată şi de la femeie curată e de leac” (E. N.-Voron-ca, Datinile, 1144). La cele mai importante acte de magie colectivă, precum tragerea brazdei în jurul satului împotriva ciumei sau holerei, confecţionarea, cămăşii ciumei„ trebuia să participe fie câteva fete mari, fie câteva bătrâne („iertate„, cum zice poporul). Cu această ocazie, castitatea participanţilor la actul magic era adesea potenţată de forţa miraculoasă şi apotropaică atribuită nudităţii feminine. Puterea supraumană a abstinenţei sexuale sau castităţii masculine, în tradiţia românească, se relevă mai ales cu ocazia aprinderii focului viu – operaţie încredinţată, de regulă, unor băieţi gemeni, precum şi cu prilejul aratului şi semănatului – îndeletniciri exclusiv masculine, când plugarul trebuia să fie în straie curate şi „curat la trup„. Puterile virginităţii au dus la o anumită sacralizare a castităţii în satul tradiţional românesc: „Fata, care-i curată, are cunună pe cap de la Dumnezeu, dar cum se dă cu cineva, îndată pierde cununa şi dracii ii pun necurăţenii câineşti pe cap„ (ibidem). Iar stricarea unei fete era considerat drept unul din cele mai mari păcate: „Cine strică o fată, strică o biserică; şi pentru ca să-şi ispăşească păcatul, trebuie să facă o biserică” (idem, 1145).

  CĂCIULA FERMECATA: în miturile şi în basmele diferitelor popoare, pe lângă alte obiecte miraculoase, întâlnim şi căciula (cuşma, boneta, scufiţa, pălăria) fermecată, având, în genere, capacitatea de a-1 face invizibil pe purtătorul eI. În basmele româneşti, eroul de tipul lui Făt-Frumos, coborând pe tărâmul de dincolo, primeşte de la unul din donatorii săi mitici o asemenea căciulă fermecată (L. Şăineanu, Basmele române, 183). În conformitate cu legea inversării simbolului, căciula care il face pe om să fie invizibil, conferă, în schimb, purtătorului ei o rază de vizibilitate aproape nelimitată, aşa cum ne spune textul unui colind din col. Athanasie M. Mari-nescu: „in cap are o scufie/Şi scu-fia-i de scumpie/Şi dedesubt de scumpie/Este-o piatră despicată/De se vede lumea toată”. Se ştie că o cuşmă mare şi miţoasă pe cap e aproape nelipsită din recuzita colindătorilor şi personajelor din alaiurile şi jocurile cu măşti, unde ea apare drept simbol al abundenţei şi semn al apartenenţei personajului la lumea spiritelor de dincolo. Divinităţile subpământene, stăpâne ale bogăţiilor subterane, precum Hades al grecilor şi Pluto al romanilor, poartă în cap un gen de căciulă-coif, făcută din pielea (blana) unui animal htonian, de regulă, lup. Cu o scufiţă roşie, ce aminteşte de flăcările focurilor din adâncurile pământului, sunt înzestraţi, uneori, dracii şi alte duhuri ce păzesc comorile subterane, cum sunt, bunăoară, piticii. Se pare că arhetipul acestei căciuli fermecate este căiţa placentară cu care apar pe lume unii copii. Despre asemenea prunci se crede că sunt persoane. Marcate„, căiţa asigurându-le fie o viaţă plină de belşug, fie un destin aoarte în viaţă şi în post-existenţă: „in Ţara Românească asemenea se crede că copilul care se va naşte cu căiţa pe cap va fi norocos. Acea căiţă insă să se usuce şi să se lege de gâtul copilului, din când în când, fiind bună de deochI. În alte părţi, tot în Ţara Românească, din contră, se crede că copilul care se naşte cu căiţă pe cap, după moarte, se va face strigoi” (S. FI. Marian, Naşterea, 47).

  Reprezentările şi asociaţiile mitice legate de căciulă s-au menţinut sub forma unor credinţe şi practici magice implicând acest acoperământ de cap, care, în cele din urmă, au devenit simple convenienţe şi norme de comportament civilizat (scoaterea căciulii sau pălăriei la intrarea într-o casă sau biserică, la întâlnirea cu o anumită persoană, interdicţia de a pune căciula pe masă, scoaterea sorţilor sau gajurilor din-tr-o căciulă ori pălărie etc). Dar în magia populară, acest obiect de vestimentaţie continuă să-şi menţină însuşirile sale „fermecate”. Astfel, mireasa nu-şi scoate podoaba ei de nuntă de pe cap în tot timpul ceremonialului nupţial, pentru a nu fi „deocheată”. Gospodinele satelor tradiţionale, la punerea ouălor sub cloşcă, nu se pot dispensa de o căciulă veche pe care o consideră un adevărat garant al rodniciei păsărilor: „Când ai să pui cloşcă, duci ouăle la cuibar în căciulă şi să le răstorni deodată, ca să iasă puii cuş-mă-n cuib şi să iasă cucuieţi; ca să fie şi bogaţi, să te legi cu un tulpan la gât” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 52). Actul de magie menţionat mai sus are la bază şi asocierea simbolică a căciulii cu matricea feminină. Acest simbolism reiese în evidenţă în credinţele arhaice privitoare la muşuroaie, considerate drept vulve ale pământului. De unde a răsărit şi următoarea credinţă ciudată a românilor: „Cuşma sau pălăria nu se pune pe masă, căci la din contra, cârtiţa ar scoate în livadă mulţime de muşuroaie, ca cuşma sau pălăria” (Idem, 33).

  CĂLĂTORIA: Simbol cil căutării, descoperirii, iniţierii, perfecţionării, cunoaşterii. Exemplar, din acest punct de vedere, este periplul lui m

  Ulise. /Călătoria e întotdeauna des-| prinderea de un centru sau căutarea I unui centru şi, deci, o devenire spi-j, rituală. Este expresia dorinţei pro*/^Eunde de schimbare şi de căutare a (unui tezaur (material sau spiritual). X-ea mai dificilă călătorie e căutarea/adevărului, iar ultima călătorie a/omului e moartea (călătoria „dalfau-1 lui de pribeag” din bocetele româneşti). Semnificaţia călătoriei simbo-/lice este precizată de determinările j sale spaţiale pe orizontală şi pe verticală: ascensiune (anabază), coborâre (catabază); ea depinde de mijlocul de transport folosit (cal, navă, car etc), de scopurile şi de ţinta