ei. Călătoria e tema preferată a tuturor literaturilor lumii. Literatura şi cultura populară au ritualizat mai ales rdouă mari „călătorii” din viaţa omu-[lui: călătoria sufletului pe lumea de dincolo şi călătoria de nuntă. Mor-Vtul este pregătit pentru un drum lung şi anevoios. De aceea, în bocetele noastre el primeşte cele mai a-mănunţite instrucţiuni privind drumul său. Pe lângă aceasta, el este echipat cu toate cele necesare unei călătorii adevărate: i se face o încălţare adecvată, i se pregătesc merinde şi băutură, i se pune un toiag, o sursă de lumină, este aşezat cu picioarele spre uşă etc.

  În ceremonialul de nuntă cu deosebită atenţie este pregătită şi organizată călătoria miresei la casa mirelui: mirele şi mireasa se urcă în căruţa încărcată cu zestrea miresei, mirilor li se pregătesc straiţe sau o pereche de desagi încărcate cu merinde etc; se cântă cântece de jalea despărţirii, ce amintesc pe cele de la ritul de înmormântare (S. FI. Marian, Nunta, 569). Dar ritualitatea şi magia nu lipsesc nici în cazul unei călătorii obişnuite, când e vorba de parcurgerea unei distanţe mai mari sau când călătoria are o anumită importanţă pentru viaţa omuluI. În primul rând, trebuie să fie ales un timp propice: să nu pleci marţea sau sâmbăta, căci iţi va merge rău„ (A. Gorovei, Credinţi, 35). Nu mai puţin important este modul de pornire (,. Să nu pleci la drum cu piciorul stâng”) sau comportamentul pe drum: n-ai voie să te întorci, chiar dacă ai uitat ceva acasă, să nu treci prin răspântii, să fii atent să nu-ţi iasă cineva în cale cu un vas gol, să eviţi întâlnirea cu un iepure, să eviţi căzăturile etc. Printre actele rituale benefice unei călătorii se numără efectuarea semnului crucii, presărarea pragului cu făină, luarea unei pietricele în gură când ajungi într-un loc nou etc. (idem, 35-36).

  CĂLUGĂRIŢA: Această insectă carnivoră (Mantis religiosa), care îşi devoră masculul în timpul acuplării, este prezentă în multe mitologii ale lumii, unde i se conferă atribute malefice. Legendele o consideră drept metamorfoza unei călugăriţe care a păcătuit şi, drept pedeapsă, a fost prefăcută într-o insectă ce reprezintă nesaţiul erotic feminin dus până la extremĂ. În această postură, ea apare atât în legendele şi credinţele româneşti, cât şi în textele unor descântece: „Călugăriţă/Cu necredinţă, /Sântu Petru te-a-nvă-ţat, /Sântu Petru te-a mânat/Să faci bine/La creştine, /Să dai învăţătura/La cei fără învăţătura. /învăţătura ai dat, /Dar rău te-ai purtat, /Că ai spus/Şi te-ai arătat/Şi te-ai dezvelit/Până Dumnezeu te-a pedepsit…” (S. FI. Marian, Insectele, 503).

  CĂLUŞARII: Dans popular românesc de flăcăi, executat mai ales în formă rituală în săptămâna Rusaliilor, având drept scop magic izgonirea Ielelor (RusaMor) sau bolilor induse de aceste spirite. Cea mai mare sărbătoare creştină din timpul verii este Pogorârea Sfântului Duh. Ea încheie ciclul sărbătorilor pascale şi este cunoscută în popor mai mult sub numele de Rusalii. Cuvântul este de origine latină şi indică legătura acestei sărbători cu celebrarea cultului strămoşilor (Moşii de Vară), păstrată până în zilele noastrE. În antichitate, în aceste zile de vară, denumite Dies Rosae, Rosationes sau Rosdlia, la mormintele strămoşilor, se depuneau buchete de trandafiri, în spaţiul daco-român, până aproape de zilele noastre, s-a menţinut credinţa că spiritele morţilor părăsesc mormintele lor în ziua de Joimari şi se înapoiază în lumea lor în ziua Rusaliilor. După ce petreceau cele 50 de zile printre cei vii, aceste spirite deveneau foarte agresive înainte de întoarcerea lor în lumea subpământeană. Deosebit de capricioase şi pernicioase se dovedeau a fi spiritele feminine, cunoscute în mitologia populară sub numele Rusaliilor, Ielelor, Vântoaselor, Şoimane-lor sau sub alt nume eufemistic. Erau considerate nişte spirite ale văzduhului, apărând din desişurile pădurilor sub înfăţişarea unor zâne tinere şi frumoase, mari iubitoare de cântec şi joc, sau sub forma unor făpturi bătrâne şi hâde, înarmate cu tot felul de obiecte tăioase. „Horele Ielelor” sau locurile unde se desfăşurau acestea (mai ales la răspântii de drumuri sau în poienile din pădure şi malurile apelor) erau considerate deosebit de periculoase. Bolile cauzate de Iele („luatul minţii”, „(luatul şalelor”, „luatul piciorului” etc.) purtau numele generic luatul din căluş, deoarece se considera că ele se pot vindeca prin jocul căluşarilor în jurul bolnavului.

  În felul acesta, Căluşarii – cel mai reprezentativ şi cel mai spectaculos dans popular românesc, despre care unul din scriitorii noştri contemporani spune că „jocul ăsta nu e numai joc, e rugă şi blestem, e un semn pe care il dăm Soarelui că suntem aicea, pe pământurile noastre” (Ion Lăncrănjan, Suferinţele urmaşilor, 1979, p. 210) se integrează unui complex mitologic şi ritualic de o extraordinară vechime. De la Di-mitrie Cantemir, la care aflăm prima descriere a Căluşarilor, s-au dedicat acestui joc ancestral sute de pagini aparţinând unor cercetători români şi străini. Cu toate acestea, cunoaştem incă puţine lucruri sigure despre substratul magic al jocului, despre originile sale sau implicaţiile de ordin psihologic şi medical. Pentru reprezentanţii primelor generaţii de folclorişti, el era una din dovezile latinităţii poporului român, deoarece il legau de dansul saliilor, închinat lui Jupiter sau al colisaliilor în onoarea lui Romulus. Astăzi, majoritatea etnografilor susţin originea traco-dacică a jocului şi înrudirea lui cu rusaliile (rusalet) grecilor, albanezilor, bulgarilor sau sârbilor, precum şi cu unele dansuri rituale ale popoarelor Europei răsăritene sau apusene în care figurează un personaj aparţinând ecvideelor mitice (cf. Hohbi liors – la englezi). Nu există nici o îndoială că jocul Căluşarilor practicat în săptămâna Rusaliilor avea multiple funcţii de magie apotropaică (M. Pop, Căluşul, REF, nr. 1, 1975, 15-32), magie vindecătoare (R. Vuia, Studii de etnografie şi folclor, 110-140), de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii (R. Vulcănescu, Măştile, 169), fiind, totodată, şi un rit de iniţiere masculină (Tr. Herseni, Forme străvechi, 271). Tocmai multifuncţionalitatea şi să-cralitatea acestui joc au fost factorii care au contribuit la cizelarea lui artistică şi menţinerea în timp, trans-formându-1 în podoaba cea mai de preţ a coregrafiei populare româneşti.

  CĂMAŞA: E simbolul protecţiei, fiind considerată o a doua „piele a omului”. Ca piesă intim legată de trup e un substituent ai persoanei ce o poartă, de unde prezenţa ei în