farmece şi alte acte de magie albă sau neagră. Sunt valorificate simbolic materialul din care e făcută cămaşa, culoarea, ornamentele, forma ei. E prezentă în toate riturile de trecere şi ceremoniile de iniţiere. Poate avea funcţia unui obiect de sacrificiu (substitut simbolic al sacrificiului uman) sau un rol apotropaic. Cămaşa ciumei la români, ţesută şi cusută într-o singură noapte de femei bătrâne sau de fecioare şi aşezată în calea presupusă a molimei, era o modalitate magică de apărare. Valenţele magice atribuite cămăşii se dezvăluie nu numai în mânuirea ei în actele facerilor şi desfacerilor de tot felul, ci şi în modul de confecţionare, de folosire a ei cotidiană (purtatul, spălatul, uscatul, îmbrăcatul etc), precum şi în ornamentica iei sau cămăşii tradiţionale. Există un adevărat calendar popular al confecţionării cămăşilor: „La începutul pa-resimilor din secul Pastelor trebuie să fie gata tortul pentru cămăşi, care toarcere se începe la începutul secului Crăciunului. La începerea pa-resimilor se începe şi ţeserea pentru cămăşi” (S. Mangiuea, Călinăarul, 1883, ian.). Marţea şi sâmbăta nu se croiesc cămăşi, nici gură la cămăşi nu se face, căci e rău de moarte şi sărăcie. Când se îmbraca o cămaşă prima oară, mai întâi se trece prin ea un ban de argint sau un cuţit, ea omul să fie sănătos ca fierul şi curat ca argintul. Cămaşa cu care s-a îmbrăcat primul născut trebuie păstrată şi cu ea să se îmbrace apoi toţi fraţii ca să fie uniţi („Izvoraşul”, nr. 3, 1937, 66). Cea mai simplă modalitate magică de a lega sufleteşte copilul de tată sau de mamă e aceea de a-i face scutece sau prima cămă-şuţă din cămaşa unuia din părinţi (A. Gorovei, Credinţi, 37). Însuşiri demonice capătă purtatul hainelor pe dos. Acest act poate avea valenţe pozitive („Când nu poţi dormi, să întorci cămaşa pe dos” (E. N.-Vo-ronca, Datinile, 1086) sau negative: „Cămaşa sau orice alt strai să nu porţi niciodată pe dos, că-ţi merge totul pe dos” (ibidem).

  Pentru un obiect de vestimentaţie atât de apropiat de trupul omului, cum este cămaşa, e firesc să reprezinte un instrument eficace al magiei contagioase, efectuate în scopuri benefice sau malefice asupra purtătorului ei. Este interesant insă faptul că şi după moarte ea poate determina destinul postexistenţei umane. Un fapt etnografic constatat mai ales în sudul ţării (judeţul Gor|) leagă tradiţiile româneşti de cele existente la egipteni sau la vechii evrei. E vorba de aşa-zisa cămaşă de înmormântare – un gen de mască mortuară ce prezervă imaginea omului. Ea este ţesută din cânepă sau în netopit incă în timpul vieţii destinatarului. E confecţionată astfel încât să nu aibă nici un orificiu pentru cap sau pentru mâini, fiind deschisă numai la poale, dar şi acestea se strâng cu un şnur. Pe faţă sunt cinci găurele brodate în roşu. De aceeaşi culoare roşie a prezervării vieţii şi apărării împotriva duhurilor rele sunt şi restul cusăturiloR. În această mască-cămaşe era introdus cadavrul nud şi apoi aşezat în sicriu. Ea avea drept scop să apere cadavrul de orice act al demonologiei sepulcrale, să pună la adăpost familia decedatului de orice eventuală strigoizare după moartea purtătorului ei (R. Vulcă-nescu, MitoL. Română, 187).

  CĂMAŞA CIUMEI: Ciuma şi holera – marile flageluri ale Europei

  Evului Mediu, au fost personificate şi considerate duhuri necurate aproape la toate popoarele continentului nostru, tot aşa cum au fost ele mitolo-gizate şi zeificate în culturile acca-diană sau babiloniană. Mijloacele de apărare împotriva ciumei, de cele mai multe ori, erau de natură magică, începând cu numele eufemistice de „îmbunare” (Alba, Frumoasa, Maica Bătrână, Maica-Călătoare etc.) şi terminând cu organizarea unor ospeţe colective în cinstea ei, tragerea brazdei în jurul satului sau confecţionarea Cămăşii Ciumei (I. A. Candrea, Folklor medical, 139), precum şi înscrierea în calendarul sărbătorilor de peste an a „zilelor Ciumei”, denumite Ciumarca. Informaţii privind ritul confecţionării Cămăşii Ciumei provin din diferite părţi ale ţării, dar se pare că mai frecvent acest obicei este practicat în Transilvania. El este insă cunoscut şi la popoarele vecine: bulgari, sârbi, ucraineni etc. Când apărea pericolul izbucnirii epidemiei de pestă, „se adună femeile, fac o păpuşă din zdrenţe, în formă de femeie, apoi cu toatele ii fac într-o noapte o ie, care în acea noapte se ţese, se coase, în fine, se îmbraca păpuşa (ciuma) cu ea” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 85). Condiţia terminării într-o singură noapte are valenţe deosebite în credinţele poporului, deoarece orice act condensat în timp (ridicarea unei case sau unei biserici într-o singură zi sau într-un timp foarte scurt) asigură obiectului o anumită singularitate, incărcân-du-1 cu energii suplimentare de origine transcendentă. Ia confecţionată de un anumit număr magic (3, 9, 12) de femei bătrâne sau, dimpotrivă, de fecioare, toate lucrând în linişte deplină, cu părul despletit iar uneori dezbrăcate, se numea „Cămaşa Ciumei”. După ce păpuşa era îmbrăcată cu această cămaşă, dimineaţa, ea era înmormântata lângă troiţa satului, la răspântie de drumuri, iar „femeile bocesc ca la un mort” (idem, 84). Uneori, acelaşi procedeu magic se folosea şi împotriva holerei; această cămaşă de cânepă, toarsă, ţesută şi cusută în acelaşi mod, în Oltenia se numea Cămaşa de izbândă. Ea era dusă la marginea satului şi pusă într-un par. Alteori, „când e gata cămaşa, se duc doi-trei oameni în drum sau într-un loc mai larg din mijlocul sau marginea satului. Lumea vine după ei, şi pe când unul ţine cămaşa strânsă spre guler, toţi copiii, bărbaţii şi femeile trec prin ea, ca să scape de holeră” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 332).

  CĂPCĂUNUL: Fiinţă monstruoasă, uriaş cu cap de câine din folclorul românesc. Are un ochi în frunte şi unul în ceafă, mănâncă oameni. E o variantă a kinocefalilor, un dublu folcloric al diavolului; semn al umanităţii decăzute sau al animalităţii, neumanizării şi al morţii devoratoare. Căpcăunii au locuit în peşteri, în văgăuni, în păduri întunecate şi au fost stârpiţi fie de uriaşi, fie că au pierit în urma potopului. E posibil ca mitologemul căpcăunilor să fie o supravieţuire a unor credinţe antice în fiinţe htoniene monstruoase, vrăjmaşi ai Soarelui sau ai zeilor solari, sau, aşa cum presupunea