Gaster, mai mult un ecou livresc al legendei din romanul popular Alexandria, unde se spune că Alexandru Macedon „ajunse la o ţară cu oameni câtcăuni (căpcăuni), dinainte cu obraz de om, iar dindărăt cap de câine ce latră câineşte” (LiT. Pop. 26). Din textele folclorice reiese şi o altă trăsătură a căpcăunilor – antropofagia: „Prind oameni şi-i pun la îngrăşat, dându-li-se miez de nucă şi pâine, apoi sunt fripţi în cuptor şi mâncaţi” (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 44). Cum antropofagia sau consumul de carne crudă este una din caracteristicile atribuite unor etnii străine, nu pare deloc neaşteptat faptul că daco-românii au atribuit trăsături de „căpcăun” unor popoare invadatoare precum tătarii-nohai, căci căpcăunilor li se mai spune şi nohai. De unde şi expresia: „Mân-ca-te-ar Nohaiul!” (Tipol. Haşdeu, 197). Cuvântul în sine are o formă internă relativ transparentă, fiind o contaminare dintre cap4-câine. Lucrul acesta e confirmat de faptul că macedoromânii le zic cap-dc-câine, iar în limbile slave psoglav „cap de câine”. E pasibil ca în toate aceste cazuri să avem un calc din grecescul kinokephalos sau, aşa cum crede D. Sluşanski, un împrumut turanic (Avatarurile unei etimoloaii: cancan – căpcăun – cătcăun, LR, XXV, 1976, nr. 2). Acest punct de vedere e acceptat şi de V. Kernbach, care ne trimite insă şi la cuvântul kap-kan „titlul unui dregător administrativ”. Dar autorul susţine că în credinţele românilor s-a făcut o disociere semantică intre căpcăun – cuvânt având conotaţii mitologice negative şi căpcân – asociat vieţii

  Sfântului Cristofor (V. Kernbach, Dicţionar…, 110). Am adus în discuţie toate aceste lucruri pentru a sublinia, incă o dată, că orice mito-logem sau orice credinţă populară are, de regulă, motivaţii multiple.

  CĂRBUNELE: Bucata de lemn arsă parţial (tăciunele) este simbolul focului ascuns, al energiilor oculte, al forţei soarelui înrobit insă de pământ. Un cărbune aprins (jerate-cul) e simbolul forţei materiale sau spirituale care arde fără flacără şi fără explozie. Cărbunele negru ne-aprins e semnul virtualităţii. E nevoie de o scânteie pentru a se aprinde, realizându-se astfel o transmutare a materiei; e simbolul unei vieţi ce se poate reaprinde. Aprinderea, sau stingerea cărbunilor de lemn sunt acte prezente în multe rituri magice, vrăji şi în descântecele românilor. Cea mai răspândită modalitate de a vindeca deochiul este stingerea într-o cană cu apă a trei cărbuni aprinşi, operaţie însoţită, de obicei, de recitarea unui scurt descântec. Apa purificată prin foc şi prin puterea cuvântului magic se dă de băut copilului deocheat. După modul în care se comportă tăciunii din vatra casei s-a întemeiat o întreagă simptomatologie populară, generată, desigur, de mitologia şi simbolistica focului şi sacralitatea vetrei: „Când fâsâie şi nu ard tăciunii, fac a sărăcie” {A. Go-rovei, Credinţi, 229); „Când găseşti şi a doua zi tăciuni nestinşi, care au fost neacoperiţi, nu-i lucru curat. Femeile torn apă peste ei şi-i aruncă afară” (ibidem); „Dacă cărbunii sfârâie când ii stingi, atunci e semn că boala-i grea; dacă nu, nu” (ibidem). Foarte multe restricţii sunt legate de mânuirea cărbunilor, de înstrăinarea lor de casă. Nerespectarea acestor interdicţii poate avea consecinţe din cele mai nefaste: „Când iţi cere cineva cărbune, să nu-i ţii tu să aprindă, că~ţi cad dinţii”; „Când iei un tăciune pentru foc de la un vecin, trebuie să laşi im cărbune ca sămn” (idem, 43); „Mama îngreunată să nu dea cărbuni aprinşi cuiva, că face copilul cu bube pe trup” etc, etc. Cum un număr mare de asemenea tabu-uri se referă şi la cenuşă sau la foc, se poate presupune că majoritatea precauţiilor sunt determinate de teama omului culturii tradiţionale ca nu cumva prin gesturile sale să supere spiritele tutelare ale familiei, ce îşi au sediul preferat în vatra casei.

  CĂŢELUL PĂMÂNTULUI: Fiinţă mitică din demonologia românească, trăind sub pământ şi având asemănare cu un câine alb (albicios) la culoare şi cu trupul alungit. Se mai numeşte Tancul Pământului sau Or-bctele Pământului. Ultima din aceste denumiri ne trimite la cecitatea unor fiinţe infernale şi a spiritelor de dincolo. Trăieşte în adâncurile pământului, mai ales în preajma cimitirelor din afara satelor, crucilor şi troiţelor de hotare sau la răspântii de drumuri. Glasul lui strident şi lugubru, un fel de lătrat a pustiu, se aude în noapte, până la cântători, tulburând somnul oamenilor şi odihna veşnică a morţilor: „In numele Sfântului, /Taci s-auzi cum latră/Căţelul Pământului/Sub crucea de piatră!” (M. Eminescu, Strigoii). Într-o legendă populară românească, menţionată de Tudor Pamfile în Duşmani şi prieteni ai poporului (1916, 327- 328) se spune că, aidoma ariciului, Căţelul Pământului a participat la zidirea lumii, ajutându-1 pe Dumnezeu să adune pământul (să „incăpu-teze pământul sub cer”).

  Legendele şi credinţele populare atestă evoluţia acestui personaj mitic de la o divinitate cosmogonică şi htoniană, în care recunoaştem trăsăturile şarpelui primordial, combinate cu valenţele câinelui mitic, la un duh al adâncurilor pământului şi lumii morţilor, având un caracter preponderent malefic. El controlează mormintele şi muşcă de nas sau de urechi pe morţii care nu au fost înmormântaţi după datina străbună. Ca să preîntâmpine agresiunea acestui spirit infernal, în Transilvania, după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, il stropesc cu apă, il tămâiază şi fac 15 mătănii în timp ce toiagul (lumânarea) arde înfiptă în pământ (idem, 367). În alte părţi, ca mortul să fie lăsat în pace, se crede că e bine să i se pună un ban în mână, sau să i se bage intre dinţi (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 534). Lătratul său, auzit venind din adâncuri sau atunci când acest căţel infernal iese noaptea la suprafaţă, e socotit prevestitor de moarte sau de alte nenorociri. Din punct de vedere tipologic, Căţelul Pământului are multe asemănări cu Cerberul grecilor şi al romanilor, dar nu este o simplă influenţă sau o moştenire romană, lăsată în urma cuceririi Daciei. Această fiinţă mitică se prezintă mai mult ca un produs sincretic ce a incorporat elemente autohtone, influente mediteraneene, dar şi unele reflexe ale mitologiilor popoarelor uralo-altaice sau fino-ugrice (V. Kernbach, Dicţionar., 110-111).

  CÂINELE: Este unul din animalele cele mai importante din bestiarul simbolic al omenirii. Ca tovarăş şi păzitor al omului semnifică fidelitatea, ataşamentul, vigilenţa. Valenţele