mitologice ale câinelui se interferează cu cele ale lupului cu care, de fapt, este înrudit genetic. Câinele este un animal htonian şi infernal (Cerber, Căţelul Pământului), vestitor al morţii şi călăuză a sufletelor în lumea de dincolo. După credinţele populare româneşti, Necuratul se cuibăreşte, cel mai des, într-un câine negru sau roşcat. Ca mediator intre cele două lumi, câinele apare uneori şi cu funcţia de erou civilizator, descoperitor al focului. Câinele e asociat atât focului subteran, cât şi celui celest (cF. Denumirea latină canicula pentru perioada celor mai mari călduri de vară: 22 iulie şi 23 august). Purtător al energiei pământului şi celei pirice, la români ca şi la alte popoare, câinele este implicat în riturile fertilităţii, fiind considerat, după J. Frazer, „spirit al grâului”. Specialiştii consideră că sacrificarea câinilor, practicată la romani cu ocazia sărbătorii Robigalia (25 aprilie) sau obiceiul românesc al Datului în tărbacă ar fi un rit de fertilitate a solului (M. Coman, Mi-tol. Rom., 67). După cum arată J. Frazer, în zona Europei apropiate de noi (fostul comitat Bekes din Ungaria), femeile sterile se fertilizează prin lovirea cu băţul care a fost folosit mai înainte pentru despărţirea unor câini ce se împerecheau (Creanga de aur, IV, 235). Ca şi la vechii greci, unde câinele este un atribut al zeilor naturii (Artemis, Proserpina), divinităţile mitologiei române care patronează zilele săptămânii şi sunt ipostaze ale străvechii Zeiţe-Mamă a naturii (Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminecă) au şi ele câte o „căţeluşă cu dinţii de fier' şi cu măsele de oţel” care le păzesc teritoriile ca să nu fie călcate de picior de om (Rădulescu-Codin, îngerul, 106).

  Deşi în tradiţia românească nu avem texte clare referitoare la câinele psihopomp, totuşi acest animal este asociat infernului şi morţii nu numai prin mitologemul Căţelul Pământului, ci şi prin faptul că este prevestitor de moarte: „Când noaptea urlă cânele la casă, e semn că va muri cineva din casă sau cei din casă au să se mute în altă parte” (A. Go-rovei, Credinţi, 38). Se mai spune că „dacă un câine sare peste masa de pomană, e semn că sufletul mortului nu primeşte pomana” (Gh. Ciauşanu, Superstiţii, 336). E semn de moarte „când trage câinele pe nări (sforă-ieşte)”. Plecând de la funcţia principală a câinelui de a fi apărătorul casei, oamenii ii atribuie funcţii apo-tropaice. El este simţitor al duhurilor necurate: „Când latră câinele a pustiu, trec duhuri rele pe lângă casă” (A. Gorovei, 39). Are întrebuinţări şi în medicina populară: „La români căpăţâna de câine, arsă şi pisată, se plămădeşte în rachiu şi se bea de vătămături; unii se scaldă, ca să treacă de brâncă, într-o leşie în care s-a fiert un cap de câine” (Gh. Ciauşanu, 336).

  CÂNEPA: Plantă industrială, alimentară şi medicinală, la români şi la alte popoare, are şi o serie de valenţe mitico-simbolice, utilizări rituale sau funcţii magice. Specia Cannabis indica era folosită din timpuri străvechi ca mijloc ritual pentru obţinerea stării extatice în practicile yoga şi cele şamanice. Geograful roman Pomponius Mela (sec. I e.n.) consemnează folosirea acestei plante psihotrope la tracI. În timpul ospeţelor „se aruncă în focurile în jurul cărora se sade seminţe, al căror miros (fum) provoacă oamenilor o veselie asemănătoare cu beţia” (De cro-nographia, II, 2, 21). Inhalarea fumului de seminţe de cânepă făcea parte, probabil, şi din practica rituală a preoţilor traco-misieni, kap-nobatai „umblători prin fum”, menţionaţi de Strabon. Deşi pe meleagurile noastre, în mod tradiţional se cultivă doar specia textilă de cânepă (Cannabis sativa), plantei i se atribuie totuşi însuşiri „infernale”: semănatul cânepii e însoţit de anumite practici rituale şi jocuri cu substrat erotic („Fusul şi furca”); torsul cânepii este patronat de mitica Joimă-riţă; din sămânţa de cânepă Căluşarii făceau uneori un anestezic special; din seminţe de cânepă fierte, pisate şi strecurate se obţine o pastă, denumită laptele boului (Someş) sau julfă (Transilvania, Moldova) ce se împarte vecinilor pentru pomenirea morţilor. Cânepa apare şi în practicile ghicitului premarital. „in ajun de Crăciun se seamănă cânepă la trunchi şi se grapă cu cămeşa, ca să se facă pânză – drum ursitorului să vie, să-1 vezi. Zici: „Eu nu şaman cânepă pentru pânză de cămeşe, că am, dar şaman drum ursitorului, în vis să-1 visez şi aievea să-1 văz„„ (E. N.-Voronca, Datinile, 56). În legendele despre strigoi, povestirea prelucrării cânepei are rol apotro-paic, deoarece descrierea transformării plantei în fibră, trecerea ei prin meliţă, se aseamănă cu „ciopârţirea” duhului rău din textele descântecelor, într-o legendă românească se spune cum strigoii vin să spintece două fete, dar acestea scapă la o co-nopişte istorisind cum lucrează cânepa (O. Bârlea, Mică enciclopedie, 126). Funcţia apotropaică a cânepii derivă din proprietatea acesteia dea rezista stihiei apei şi putrefacţiei. Din acest motiv, Cămaşa Ciumei, Cămaşa Holerei sau Cămaşa de înmormântare, destinată împiedicării strigoizării mortului, sunt ţesute din fir de cânepă.

  CÂESTOVUL VIILOR: La 14 septembrie poporul român ortodox sărbătoreşte înălţarea Sfintei Cruci sau Ziua Crucii, instituită de Biserică în amintirea aflării în anul 326 de către Sf. Elena a lemnului crucii pe care a fost răstignit Isus Hristos şi a readucerii ei din Persia la Ierusalim de către împăratul Heraclie în anul 628. În calendarul poporului, această sărbătoare creştină s-a suprapus peste o seamă de obiceiuri străvechi cu un caracter agrar şi ale ciclurilor naturii legate de întâmpinarea toamnei şi de strângerea recoltelor. Cum limitele dintre anotimpuri întotdeauna implicau celebrarea cultului strămoşilor – păzitori ai recoltelor câmpului şi bunăstării oamenilor, această zi se mai numea şi Moşii de Ziua Crucii. Pentru sufletele celor răposaţi, la biserică se aduceau colivă, poame şi florI. În unele zone ale ţării se trimiteau ulcele pline cu apă curată, miere sau mied, împodobite cu busuioc legat cu strămătură roşie, cu un colăcel sau un covrig deasupra şi o lumânare de ceară (mai ales pe la casele cu copii mulţi). După această zi nu se mai culegeau din flora spontană fructe, bureţi etc, deoarece se spunea că sunt destinate morţilor (E. N.-Voronca, 852). Poporul credea că în această zi „pământul se închide” pentru multe vieţuitoare, mai ales pentru şerpi şi alte