animale htoniene. „De la Ziua Crucii şi până ia Alexii toate gângăniile, jigăniile şi gujuliile se ascund în bălţi şi în văgăuni” (T. Pamfile, Sărbătorile, 49). Se spunea că şerpii, înainte de a intra în pământ, se ascund în aluniş ca să facă piatră scumpă. Cine se va afla pe acolo e bine să ia o nuia de alun, să o vâjâie de mai multe dl

  — Pţ B ap punonq „, TB0 tţ&U apP120”1 T, uiaxA P l^Xaa W”*P *

  Lq^Sun^SnoSaouoD dBao luaxdtoa^ un BO P -+ xsnţoţ? Stn uS ^P lBm ^ 'au_ no? Q”^ Pu? D-5 BS BaidBOU? ^, i BUBui na ţui aura – ^sBBjrai ci ap+ pund as BS -PIP* – ABauiuiţp B3Utlt 5 ^IwS -P pdou ajniapaaoiunqnp P -1 l3 p Ba aopi

  — L ap ^”If (tm) ^id 0-apP?

  Uxds BinoBxd ^uBia <iU3; aud j iCmsna 3^^nndoa P^PP eP BiBas „P* * „i SJo; daap '*„* eajaopaad *IJ* *L <9lBuppaui „ nxn-nqn aPun ^' <tadao P „n° SnpP ux %^3^ă reui as ŢUBUX S axauxan ^f^sui P nBxnq

  ; t maBS mimubua xuaidpa „I

  WdoaxodB? L^dn°Tţ! AuIds na aaxdo^

  — GuxuBag) l^^aUmaBA „l 3§^ -uoo P BI? OxpB ţ^sl apiuapadxa ^xsaoons ^mT^sdid xxitnanap PI

  ^'^'SxP^'^VW^S ^uSJ-d^V: V^3

  ^'9^! AxSooBP-oBno-(XLPd tUo^napP 3„, 1; T 'nasadod IV) „, 3P? ^ 3S puBO/1P3U; xx, n§nap găino V ag pU, 0

  ! * BOBOC BSV_/^ ls3A3u P W

  3UI a^iB p-? S/ (: BOuopPI

  Uof/'313^ *J o, XSBS B-XS aiBO a^aaya. B, pppd ° ^ d imuaux '^aauaS ^P^^^d o no PP*>.

  — OWL -BAiP3! 03 a „ndsau apnanq o

  T'tatA psapo iLSttfL q

  5 daam 'aBrndcf P^ -ap ^ „uxx 'tţdoo P P^-V^saxno ipad

  3 JS? ^afnu^P ^W-iSS aaBUi pui B3° nTPUI aalpoPV? 3 'Sod aiB P^^Jj. BS a^uiBd utp B„n ap3'? ° an^, sou 3IaJBUi ad aojnx ^Txromo „ nxZ uP V*& B3pxdapux lUP^guj maexunN _^o xfi apxpa-ia ap ^ ^oxnsnq

  TPAEU WS”^ Tf iPuxnPo

  2SS3S ^ss^S^o n?

  — Ald'aAţP^3 Soo Baa TP^O B^

  — UadBunq^43g^°q,? S 'a^d 1 l7c -d *H6l 31- °r ap aaBO^pP^uip x oq aipux 3^ 3J ^., pBO

  'Bduinos Bao Bi; Bţa oo txxp

  SnBO BS BxmsaaE Bsns -^„^ sdnp PUT; 3”3daj Bap as? S „, Tad „ *uBd o Bl aPaaa-^ -aux; n^uaa este sediul Spiriduşului: „Prin judeţul Botoşani se zice că trebuie clocit oul părăsit 40 de zile la subţioară, iar puiul ce iesă, Spiriduşul, se ţine într-o oală roşie, nouă, cu coji de ceapă. La moartea stăpânului se vinde cu 2 parale” (T. Pamfile, op. Cit., 81).

  CEASUL RĂU: E personificarea timpului nefast, impur, încărcat cu energii negative. E un fel de duh necurat care umblă noaptea şi poceşte pe cei ce-i întâlneşte întârziaţi pe drumuri singuraticE. În Ardeal i se mai spune Ceasul cel slab (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 156). Îndeobşte, se crede că sunt trei ceasuri rele în timpul nopţii şi nu-i bine să te prindă vreunul umblând singur pe afară. Ca şi alte duhuri necurate, Ceasurile rele umblă prin văzduh şi îşi trădează prezenţa prin-tr-un fel de ţiuit. De aceea, se crede că, atunci când iţi ţiuie urechile, trece vreun Ceas rău şi caută să te pocească. Dacă-ţi faci repede cruce la ureche, nu-ţi poate face nici un rău. Totuşi cei ce n-au reuşit să scape de acest spirit malefic şi au căpătat boala sperieturii, denumită şi ea ceas rău, se folosesc de un descântec anume: „Ceas rău cu pocitură, /Ceas rău cu săgetătură, /Ceas rău cu spaimă, /Ceas rău decusea-ră, /Ceas rău. De la miezu-nopţii, /Ceas rău de cu ziuă, /Să te duci pe munţi.” (T. Pamfile, op. Cit., 226). Dacă nici descântecul nu ajută, atunci se foloseşte magia, bazată pe principiul similia similibus curantur; se recurge la combaterea bolii prin utilizarea unui alt spirit al morţii, incarnat în liliacul de noapte: „Pentru a scăpa de Ceas rău, unii se afumă cu păr de liliac” (A. Gorovei, Credinţi, 163).

  CENUŞA: E un element rezidual al arderii, un produs al focului, de unde prezenţa ei în anumite rituri de purificare, de penitenţă şi de expiere a durerii. Călugării amestecă cenuşa în mâncarea lor. Dar cenuşa poate acoperi şi un foc mocnit ce poate să se reaprindă. Acest motiv e valorificat în basmele noastre şi ale altor popoare sub forma naşterii miraculoase sau a creşterii eroului de tipul lui Cenuşotcă sau al Cenu-şăresei. Proprietăţile magice atribuite cenuşei vetrei pot fi explicate şi prin ritul cremaţiunii. Această cenuşă păstrează mana strămoşului (puterea sacră) şi este folosită în riturile fertilităţii câmpului, sau ale întemeierii. La multe popoare există obiceiul ca la mutarea aşezării sau casei, oamenii să ia cu ei cenuşa vetrei, încercând astfel să mute şi stră -moşul ocrotitoR. În alaiurile Bre-zaiei – incarnare a daimonului fertilităţii la români – unul din participanţi purta adesea o traistă umplută cu cenuşă (A. Fochi, Datini şi eresuri, 35). De aceste credinţe sunt legate şi numeroase interdicţii de scoatere a cenuşei din casă în anumite zile ale anului consacrate strămoşilor, mai ales celor care au înfăţişarea lupului: „in Filipi să nu dai împrumut sau cenuşa afară, că-ţi mănâncă lupii vitele” (A. Gorovei, Credinţi, 48). În multe tradiţii folclorice, inclusiv la români, în special în basm, eroul de tipul lui Cenuşotcă se naşte sau trăieşte în cenuşa vetrei. Uneori, cenuşa aflată într-un scrin, sărutat de o fată, poate fi cauza unei sarcini, deoarece provine din trupul ars al unui om (strămoş). D^^pă V. I. Propp, în conştiinţa omului arhaic, strămoşul, vatra, focul, cenuşa se întretaie, formând ideea strămoşului protector ce poate să se reincarneze într-un erou (Motiv cudesnogo rozdenija, în Fol'klor i dejstvitel'nost', 222).

  Multiplele folosiri ale cenuşei în scopuri medicale sau în cele ale fertilizării solului, pe lângă o motivaţie de ordin pragmatic (e un îngrăşământ natural destul de eficient), are şi o întemeiere mitică. Cenuşa, obţinută prin arderea obiectelor vechi din gospodărie, cu ocazia organizării focurilor vii, conţine „mana” strămoşului; ea se